Şi în Anul Centenarului, ca şi înainte de el, în revista Ramuri se va sesiza, în adâncime, dincolo de voinţa construirii de mesaje retenibile, şi un ductus polemic, unul implicit, rezultat, principial, din selecţia operată asupra operelor şi evenimentelor comentate, ca şi din distribuirea accentelor critice. Fără a încuraja gândirea adversarială, ne declarăm inamici ireductibili ai formelor inelegante, insalubre şi partizane de situare în cultură. Ramurile vor rămâne un forum de idei, gazdă a oricărui efort artistic dublat de onestitate, fără a-şi ascunde reticenţa în faţa celor care cred că orice grupare intelectuală ilustrează interesele cuiva. E, aici, şi logică abuzivă, şi impresia maniacală, moştenire persistentă, din păcate, din epoca suspiciunii generalizate, că gândirea nu ar putea fi independentă, că totul e pasibil de a fi citit în răspăr, antifrastic, că e imposibil să nu detectăm, cu maladia conspiraţiei în cap, doar cabale la baza oricărui proiect, oricât de echilibrat şi obiectiv conceput.

Atunci la ce bun vechiul şi nobilul îndemn maiorescian la ataşarea criticii de Adevăr? Se vede că anumite lucruri, ţinând de deontologie şi de ceea ce se numeşte, de regulă, hygične des lettres, trebuie repetate periodic. În ceea ce ne priveşte, nu vom obosi defel să reiterăm nevoia acelor calităţi morale de care artistul, la o adică, poate face abstracţie, dar pe care cel ce reprezintă o instituţie nu le poate ignora. Iar prima dintre ele considerăm că e buna-credinţă. Am dori, evident, şi mai multe figuri de proră în paginile noastre, după cum visăm – în fond, textul însuşi visează asta – şi ca fiecare fragment în parte să suscite discuţii şi ecouri. Probabil că nimic nu ar putea să-l bucure mai intens pe un redactor.

Colaboratorii noştri, craioveni sau nu, au considerat întotdeauna activitatea la Ramuri drept o părticică din destinul bun al lor. Poate veghează un duh al începuturilor pline de speranţă, sau poate că prestigiul unei firme cheamă, firesc, prestigii individuale. Din bogăţia informaţiilor pe care le deţinem referitoare la animatorii ei, se cristalizează, tonic, acel spirit pasionat, vecin cu idealismul – în cel mai bun sens al cuvântului – ataşat de un Eminescu (în Epigonii) generaţiei aurorale care i-a premers. Identitatea revistei se luminează prin patosul personalităţilor ce au ilustrat, succesiv, proiecte de exorcizare a provincialismului. Chiar coerenţa colecţiei revistei e asigurată de articularea ideii entuziasmului necesar, condiţie sine qua non pentru proiectul cultural cu bătaie lungă. Ceea ce elinii numeau enthousiasmós devine o axă explicativă pentru fazele revistei.

Puţină istorie nu ar strica, zicem noi, niciodată, mai ales când vine vorba de a preciza etapa actuală şi de a indica elementele de continuitate. Primul moment efervescent reflecta programul sămănătorist apărat tenace de Nicolae Iorga, care şi dirijează publicaţia până prin 1927. Dincolo de riscurile doctrinare (circumspecţie în faţa noului, văzut ca mimetism occidental, confuzie pioasă a esteticului cu etnicul şi eticul, înclinaţia spre primatul criticii sociologice), Iorga afirma răspicat, în stilu-i inconfundabil, că „frumoasa, divina literatură ... e un produs şi un factor social. Şi cea mai firească societate e naţiunea”), reţinem partea omenescului investit în clipele de început. Întemeietorii, Constantin Şaban Făgeţel şi Dumitru Tomescu, evocau acel primum movens, din 1905, cu vie emoţie: „La început eram doi inşi, numai doi. Ţi-aduci aminte, prietene Tomescu? Eram numai noi doi. Tu erai un visător, un făuritor de planuri; eu, un om care doream să muncesc şi-mi trebuia un plan. Tu ai dat planul; ai scris cel dintâi articol: Credinţele şi gândul nostru. Articolul tău era un semnal de luptă, un semnal de chemare. Vorbeai despre o strângere laolaltă a tineretului craiovean în jurul unui crez nou, de la care să pornească o nouă muncă, o nouă viaţă. Şi revista s-a născut. I-am zis Ramuri. I-am zis aşa, fiindcă, pe vremea aceea, ea nu era decât o mlădiţă sfioasă, răsărită din trunchiul viguros al unui curent literar care cucerise întregul suflet românesc”. Sfioşenia mlădiţei de altădată a devenit siguranţa de sine a unui arbore matur, viguros, menit, desigur, longevităţii, câtă vreme sevele sunt sănătoase şi insectele stricătoare de miez sunt împiedicate să pătrundă.

Observăm cum o revistă cu debut la fel de nesigur ca destule altele, ce aveau să rămână efemeride, s-a dezvoltat până la stadiul de instituţie, anexându-şi zeţărie, legătorie, librărie, într-un sediu anume, devenit marcă a Craiovei. La întemeierea Institutului de Arte Grafice „Ramuri”, în 1920, consiliul de administraţie motiva astfel: „să dăm activităţii noastre mai multă întindere şi mai multă trăinicie [...], să ridicăm aici O CASĂ PROPRIE, care să fie bun şi PRIELNIC ADĂPOST pentru AVEREA şi munca Societăţii” (literele capitalizate respectă documentul original). Nu ar strica, prin urmare, să fim mai prudenţi, simpli cetăţeni sau decidenţi, atunci când vrem să definim averea unei ţări. Tentaţia de a contabiliza doar obiectele e atât de mare, încât riscăm să pierdem din vedere că adevăratul tezaur, acela prin care te legitimezi şi ajungi creditabil se cere căutat în nivelul cultural, respectiv într-o densă revistă.

„Aventura” Ramurilor, cu atâtea metamorfoze şi praguri, nu se opreşte aici. Proprietăţile de veritabilă pepinieră, deschiderea sporită către studenţi, masteranzi şi tineri doctoranzi, plus interesul crescând pentru eseu, ca nucleu de atitudine artistică şi civică, nu fac decât să confirme faptul că a rămas intact entuziasmul care i-a dirijat pe fondatori. Printre cei care au asigurat cota Ramurilor la din ce în ce mai exigenta bursă a periodicelor, se numără, fără dubiu, Al. Piru, Marin Sorescu şi Gabriel Chifu. Că ei au personalităţi diferite, ţine, iarăşi, de evidenţă, dar există amprentele, vizibile oricând, care atestă că, deşi revista e o entitate „heracliteană”, unde lucrurile curg, respectiv nu cunosc înţepenirea, o seriozitate de fond le uneşte. Practic, această seriozitate, tradusă în dorinţa de a responsabiliza fiecare semnatar, constituie averea pomenită anterior. Ceea ce transgresează epocile, unele plătitoare de greu tribut ideologic, altele efervescente, iar altele doar terne (cum se întâmplă, de altfel, în viaţa oricărui organism, fie el social sau cultural), este ideea de predare a ştafetei sub o anumită cupolă, cu doza cuvenită de ceremonial, cu obligaţia de ordin etic, mai întâi, de a respecta un standard valoric, atunci când pe frontispiciul venerabilei instituţii care-şi continuă mersul stă scris Ramuri.