Unii s-ar putea întreba, în virtutea unei logici „exacte”, după care întâlnirea cu artisticul, pasă-mi-te iraţional, ar fi o mezalianţă scandaloasă, ce legătură există între lista itemizată şi cifrizată, mediatizată oficial, referitoare la suma „rezonabilă” lunar pentru o familie şi degradarea accentuată a limbii naţionale. Despre fenomenul din urmă a dat publicităţii un comunicat îngrijorat şi Uniunea Scriitorilor din România, insistând asupra cuceririi lesnicioase a spaţiului public de către persoane erijate în vedete care nutresc un dispreţ suveran faţă de acordul gramatical sau faţă de adecvarea termenilor. Nu e nevoie să fii doctor în psiholingvistică pentru a realiza că seninătatea neglijenţei în exprimare denotă un creier subţiratic, nededat cu neologismele şi, în general, cu vocabulele ceva mai lungi de trei silabe. Ca să nu mai vorbim de absenţa racordului – semn al unei şcolarităţi încheiate nesănătos sau nefericit, în tot cazul – la vreo noţiune de ordin istoric sau geografic.

Din acea zonă, în care zvonurile realităţii ajung sub forma stinsă a statisticilor uşor de aranjat din pix, vin conjecturile aiuritoare dintre noţiuni şi „traducerea” lor economică. Aspectul grotesc al listei derivă din încredinţarea decidentului că aceasta înseamnă nivel rezonabil de trai. S-a păstrat undeva, în scoica gândirii comuniste, ideea că starea de intelectualism reprezintă un soi de suprastructură a societăţii, în proximitatea redundanţei sau chiar a periculozităţii. Drept care accesul la cultură se cere administrat cu grijă, căci el poate genera ideaţie independentă, absolut dăunătoare statului cu mare apetit pentru control. Voinţa maniacală de putere – pardon, de supraveghere a gradului de educaţie – nu vine, de bună seamă, din citirea lui Foucault, cu Surveiller et punir. Dar să ai cinismul seren să asociezi sintagma educaţie, recreere şi cultură, pentru doi adulţi cu doi copii, cu un ceva sub 15 euro pe lună, echivalează cu o formă de agresiune asupra unor valori, chipurile, statuate de multă vreme prin carte ale drepturilor omului, cum ar fi, spre pildă, dreptul la demnitate. Dincolo de încapsularea unui oximoron în respectiva asociere, detectăm mai vechea impresie maniacală a tuturor acelora cu ductus mental bolşevic, anume că limbajul e un simplu verbiaj, menit să ascundă, să înşele sau, la o adică, să manipuleze până la fanatizarea discursului şi radicalizarea comportamentelor. Componentă umanistă, prin urmare, nu prea ar avea. De aici şi tonul nostru preocupat şi uşor încruntat, pe care îl vor remarca, poate, doar câţiva confraţi de mult aşteptători, în ţara asta, la un dram de respect pentru ochelariştii bărboşi degrabă încasatori de bâte de la lumpenproletariat. Să arunci în derizoriu dimensiuni esenţiale ale definirii tale ca identitate naţională nu cade departe de ce zicea, cu încrâncenare, un Goebbels când auzea de cultură.

Practic, teza noastră, deloc originală, este că literele se pot îneca – de fapt pot fi înecate, căci se cere, aici, un complement de agent – în cifre, în munţi de cifre, care „asigură” cuantumul de obiectivitate/ ştiinţificitate într-o lume în care cuvântul e suspectat de toate derapajele spre verde, brun, roşu sau mai ştiu eu ce. Mai bine un cuvânt incolor, instrumentat astfel încât să fie capabil să descrie stări de lucruri inavuabile prin încatenări neagajante, cauţionate non-stop de cifre. O translare de responsabilitate pe atât de frauduloasă logic, pe atât de pernicioasă moral. S-ar dori, nu-i aşa, modernizarea sistemului de învăţământ, sau, compartimentând, a cutărei şcoli capturată undeva prin tunelul timpului. Costă atât şi atât. Aceeaşi partitură, densă în verbe la optativ şi la viitor, e întâlnită în dorinţa, veche, deja, de decenii (prag al aşteptării care a împins naţia spre „afară”), de aducere a infrastructurii rutiere la oarecare decenţă. Costă atât şi atât. „Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!” – astfel sună laitmotivul lui Hagi Tudose, un personaj comentat de chiar autorul său, Delavrancea, drept avar până la absurd şi cârcotaş profitor care invocă de zor cifrele – totul e rezumabil, deloc constructiv, la socoteli. Cea mai firavă adiere a sufletului este evacuată.

Orice iniţiativă „nobilă”, de ieşire din inerţia ce ne menţine la fundul grămezii, cu expresia lui Tony Judt (care a făcut atâta vâlvă într-o vreme, dar „scandalul” înapoierii noastre s-a dizolvat, încă o dată, sub noi „acte şi fapte”), conturată într-o frază simplisimă, e îngropată sub un morman de alte fraze care fac referiri insistente, fără perdea (adică fără vreo grijă că se foloseşte doar un idiom finanţistic, greu sau deloc accesibil lui average man), la indici, procente, (re)calibrări necesare bugetare, eternele şi volatilele fluctuaţii ale bursei etc. Ai senzaţia că discuţi despre două lumi cu densităţi diferite, destinate divorţului chiar înainte de vreo uniune consensuală, ca să zic aşa: cum să se împace necesitatea, de tip patriotic, naţional, a încurajării lecturii, a frecventării bibliotecilor (desigur, şi a muzeelor, teatrelor, filarmonicilor, mă rog, a oricăror modalităţi de depozitare de valori care nu se traduc în bani sau în ingerinţele coşului zilnic) cu imaginile publice ale unei clase prospere, neincriminabilă prin averi, întrucât the pursuit of happiness nu e străină de afluxul pecuniar, ci prin regimul vocal, difuzat pe (prea) multe posturi TV, după care gradul de avuţie e invers proporţional cu nivelul de educaţie. Suma caraghioasă, de elocvenţă urmuziană, prevăzută unei familii pentru un (eventual) orizont cultural, arată limpede cum mesajul cu vector civic, ca premisă (dar şi premisa e, de facto, efect al presiunii organismelor europene, după care pragul sărăciei, în ţări precum Italia sau Spania, să zicem, e estimat la peste şapte sute de euro, câtă vreme, la noi, se situează la peste şapte sute de lei), intră în coliziune frontală cu „interesul” oficial pentru educaţie.

Parcă aud vocea câte unui conaţional, plină ochi – în ochii lui! – de înţelepciune din veac (din păcate, specia neculciană, gen capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, mielul blând suge la două maice ş.a.m.d.), cum că trebuie venit cu soluţii, nu dat cu anatema. Dar nu neapărat despre o voce de Casandră e vorba aici: nu îţi permiţi să pretinzi că nu îţi vezi semenii mesmerizaţi, destui, preluând discursul reificant propagat de unii oficiali şi, în parte, de mass-media, şi apucând pe drumul sluţirii, nu slujirii limbii române. Nu e altul decât, vorba lui Hayek, drumul către servitute.

Nu te poţi preface că nu auzi voci ale unor nevoiaşi, uneori, inşi oneşti, truditori care înţeleg eronat cauzele sărăciei lor, cum că, iată, nu dăm randament din motive legate de o camarilă internaţională, care impune preţuri la petrol nu ştiu cum, la securitate militară nu ştiu cum, şi să fim cuminţi, că rezonabilitatea traiului ţine strâns de o înşiruire de cifre. Din care rezultă, oricum ai da-o, şi în ciuda rapoartelor triumfaliste guvernametale, că stăm bine, dar trăim rău. În acest punct, nu cred că mai are niciun om rezonabil în vedere să devină pauper sau martir. Şi când zic rezonabil, trimit irevocabil la modul de înţelegere a lumii în care vieţuieşti, ca ins care nu e sclavul vreunei newspeak. Firfireii destinaţi culturii pentru o familie indică, şi încă flagrant, o schemă de sclavagism. Sigur, vine specialistul şi precizează că e hiperinterpretare, că atare agregare statală e obsoletă etc. Oare? Când cetăţeanul afirmă, fără vreo sabie a lui Damocles asupra sa, că nu a citit vreo carte în ultimii z ani, dar se pronunţă, peremptoriu, asupra problemelor omenirii, atunci poate se întrevede, în fine, o relaţie între cifrele pe care le consumă, că doar vin de la Stat, ca pe o cauţiune morală, respectivul cetăţean şi reaua lui relaţie cu literele, când vine vorba de exprimarea propriului statut, unul spânzurat de numere, variabile, comutabile, ajustabile, oricum paralele cu vreun état d’âme. Bineînţeles că nu avem în vedere o segregare între limbajele formalizabile şi cele cu potenţial plurivalent (grosso modo matematică versus filologie), dar definirea condiţiei umane exclusiv prin cifre îmi pare deschidere spre omul unidimensional, votant poate nepervertit moral, dar injectat mortal cu virsului obedienţei. Bietul Boxer, din Ferma animalelor, n-avea suflet rău, dar a murit trăgând, naiv, în jugul impus de cei pentru care buna-credinţă, absolut vecină cu educaţia, era cam a cincea roată la căruţă. Dar câţi bolşevici au auzit, măcar, de Orwell?