A fost sau n-a fost? Acest generic de film a ajuns să spună chiar multe. Judecând după faptul că scriem astfel, acum, a fost Revoluţie în decembrie 1989. Dacă luăm în considerare, însă, inerţia gândirii maniheiste, cu rădăcini marxiste, care împarte lumea, maniacal, în profitori şi persecutaţi, constatăm că prea multe nu s-au schimbat. Şi în breslele artistice încă detectăm scheme mentale reziduale, după care cei aleşi să conducă i-ar opresa sau neglija pe aceia care, pasă-mi-te, nu ar face parte din categoria yesmen.

Linia defensoare a criteriului estetic, configurată, în critica literară, de Titu Maiorescu, a fost şi continuă să fie asaltată de promotori ai unor tentative de ierarhizare pe tot felul de temeiuri, străine, oricum, de estetic: naţionalist, partinic, parohial, revanşard etc. Nu că am incrimina, în vreun fel, existenţa şi dinamismul unei arene pline de provocări, dar am prefera (ştim, sună patetic-utopic, aproape, ce-i drept, să propui reper filosofic în chestiuni actuale de un pragmatism, uneori, malign) dispute în sensul consacrat, să zicem, de un Paul Ricoeur, în Conflictul interpretărilor. Conceptul de conflict, vrem să spunem, n-are nimic în neregulă. Aşadar, putem dezbate ad libitum, câteodată şi ad nauseam, teme legate de acea listă canonică asimilată proiecţiei pedagogice, în modalitatea, democratică, propusă de Nicolae Manolescu, în mai multe cărţi şi articole programatice, în majoritate polemice, apropo de diriguitorul Junimii, şi, de aceea, generatoare de reacţii, unele, vai, pe ton suburban, dovadă, încă o dată, că teoriile luptei de clasă sunt în eroare, categoriile sociale nu au cum să fie omogene, indiferent dacă sunt creative sau nu.

Da, nici ieri, nici sub ochii noştri, un scriitor de talent nu echivalează, neapărat, cu un far moral al naţiei, deşi breasla, în speţă, a dat cea mai mare bătaie de cap regimului totalitar, prin „simpla” armă care este condeiul. Scornitorii de idei egalitariste îl socotiseră, cumplită vorbă!, pe intelectual, pe care nu-l suportau, căci obişnuia să aibă spirit critic, drept un ins în căutare de stăpân. De aici se vede, printre altele, modul tipic de funcţionare a minţii dictatoriale, inamicul numărul unu al spiritului: omul independent, cu porniri „liberale”, trebuie ori aservit, ori eliminat. În tot cazul, cei calificaţi profesional, mefienţi, prin urmare, în raport cu maşina de propagandă specifică autoritariştilor, erau suspectaţi de puternicii zilei şi, la o adică, stigmatizaţi public sau chiar înlăturaţi fizic pentru o altă sintagmă feroce, care traducea, cât se poate de clar, impulsul de Caliban: delict de opinie.

Cum insinuam, în cei predispuşi – fără vârstă! – să nu suporte păreri adverse, nu a fost nici o revoluţie. A fost, în schimb, un tropism, o formă de adaptare, lesnicioasă, în fond, pentru dezrădăcinaţi (citeşte: omul nou), la realităţile de după căderea Zidului Berlinului. Nostalgici ai comunismului sunt destui prin cam orice categorie profesională, iar acuzarea lor pentru atare motiv ar echivala, iarăşi, cu delict de opinie. Ce poate să facă o entitate chiar liberă, precum Uniunea Scriitorilor din România, este să se distanţeze, în chip decis, de cei care contestă orice formă de excelenţă, şi evident, detestă elitele. Cu un amendament, esenţial, chit că elementar din unghi psihologic: să fie ei, contestatarii, consideraţi elită, respectiv, în logica lor, să aibă puterea. Mecanică sufletească previzibilă – au dreptate, întotdeauna, decidenţii. Or, asta înseamnă, tot elementar spus, că ideaţia democratică n-a pătruns în anumite creiere, în care s-a cuibărit, solid, „descoperirea” că orice canon e represiv şi că ceea ce propagă universităţile şi oamenii calificaţi, în genere, reprezintă constructe arbitrare, bune de manipulat neavizaţii.

De aceea, scriitorii au fost şi vor fi percepuţi ca unii dintre cei mai incomozi cetăţeni, ei fiind constant reactivi, în sensul precis că sunt capabili să riposteze puterii instituite statal. Aspect neobligatoriu, dar, statistic, imposibil de tăgăduit. Şi în ţări cu libertăţi stabilizate se găsesc pixuri care să transpună în pagină că ambientul e, fără îndoială, iadul. De-asta îţi vine, câteodată, ca estic, gândul cam păgân că occidentalul autocategorisit drept oropsit şi umilit ar fi trebuit să „guste” din „binefacerile” societăţilor cu partid unic. Atunci, poate, ar fi înţeles lucruri pe care noi le trăiam acum treizeci de ani, începând cu aspecte recognoscibile oricui, precum frica, foamea, frigul până la deformări ale interiorităţii mai subtile, cum ar fi ceea ce numea Czeslaw Milosz gândire captivă. De privaţiuni materiale poţi să scapi, poţi, de asemenea, foarte uşor, doar aparent paradoxal, să aluneci în consumerism, dar de meteahna lenei minţii nu prea.

Aici nu încape, nu e conceptibilă vreo revoluţie, dovadă că, în ciuda dispariţiei „dinozaurilor” de criminală vigilenţă ideologică, apar, nestingherit, voci care reîncălzesc supa atrăgătoare a protocronismului, naţionalismului, antioccidentalismului etc. În fine, şi de tot trist, suntem nevoiţi să vorbim de întreg repertoriul de fantasme şi obsesii care a modelat şi escortat, pretutindeni în lume, comunismul, fenomen descris, cât se poate de instructiv, în cărţi ce s-ar cuveni să figureze în canoanele şcolare, semnate de Eugen Negrici, Vladimir Tismăneanu, Paul Cornea, Mihai Zamfir, Andrei Pleşu, Mircea Mihăieş etc. Din acest punct de vedere, constatăm că numele pomenite anterior, şi multe altele din zona intelectualităţii necaptive (sau, mai bine zis, necaptabile), prezente, masiv, în revistele Uniunii Scriitorilor, nu au mare popularitate printre conaţionali. Nu că ne-am imagina vreo Republică a Literelor, că doar n-avem visuri nici platoniciene, nici post-, (le-a expus, frisonant de exact, Karl Popper), dar, încă o dată, n-a fost.

Ce anume? De pildă, n-a fost să fie restaurarea (întocmai, antonimul revoluţiei, dar contextul e hotărâtor aici) respectului pentru cultură, lato sensu, şi pentru învăţământ. După cum, iarăşi, nu au fost compromise, cum ar fi fost normal, spunem noi, noţiunile de fericire la ordin, oracol universal, guru al presei (zis şi maestru), tribun al neamului (invocator, la tot pasul, de Vlad Ţepeş) etc., toate din sfera subsumabilă efectelor spălării pe creier. În contra, vorba mentorului Junimii, aceste efecte, ante- şi post-revoluţie, nu se pot eradica prin munca scriitorilor, dar se pot combate, prin lectură, spre pildă, chit că, pentru moment, stăm rău (la nivel european, cel puţin), ca să evit expresivitatea cioraniană (condamnarea de „a oscila între oportunism şi disperare”) la consumul de carte. Cu frecventarea librăriilor şi a bibliotecilor, da, chiar ar însemna că a fost şi că ne-am despărţit, definitiv, de gândirea captivă.