Despre formele şi consecinţele interdicţiei vorbeşte Gabriela Adameşteanu în recentul ei roman, Provizorat (Polirom, 2010), al cărui titlu colectează serii întregi de probleme generate de viaţa de sub comunismul românesc târziu, cu rădăcini care conduc, zigzagat, spre perioada „gloriei” legionare şi a emergenţei bolşevismului. Cele două planuri temporale sunt unificate prin exasperant de trista poveste de amor căreia îi sunt prizonieri Letiţia şi Sorin, doi funcţionari într-o instituţie centrală a statului totalitar, ambii cu dosare familiale complicate, din acea speţă care putea, pe atunci, să te catapulteze din sistem într-un provizorat financiar şi social pândit de vreun accident mortal, de care autorităţile s-ar fi dezis, oricum, imediat.

Lui Sorin Olaru, cel cu „ochi luminoşi” şi cu maniere alunecoase care i-au atras la serviciu cognomenele de Periuţă şi Domnişorul, îi este, de fapt, interzis trupul Letiţiei Arcan, soţia, calificată în genere drept „plutitoare”, a lectorului universitar Petru Arcan, trişor domestic el însuşi, resentimentar şi cu brutalităţi iscate de dosarul „nesănătos” al partenerei oficiale de viaţă. Din atari motive, cuplate cu sofisticat de rudimentarul balet comunist în căutarea graţiilor puterii, lui Arcan îi este interzisă avansarea, aspect care îi macină calităţile de cercetător până la descompunera lor în factorii primi ai existenţei de frustrat, numiţi alcoolism, indolenţă, acreală. De asemenea, interzisă pare totalmente, în această lume dominată de suspiciune şi parvenitism din anii ‘70 autohtoni şi suprapunerea amestecului corpurilor cu amestecul sufletelor, cele din urmă ajungând tot mai distante, în ciuda gurmanderiei sexuale. Dar, dincolo de incongruenţele din cupluri, dense în scene tensionate, tendinţe duplicitare sau pur şi simplu minciuni care amână colapsul, se instalează şi persistă un aer sumbru, acela al lipsei alternativei, al sentimentului că te-ai născut şi încerci, cu îndârjire, să vieţuieşti într-un mediu anaerob, şi anume în cercul vicios al culpelor imposibil de evitat.

Această (în)frângere a sufletului, performată de regimul „tovărăşesc”, determină provizoratul, face ca persoanele cel mai apropiate (în carte există mai multe cupluri a căror degringoladă e filmată la rece de ochi parcă de sociolog cuplat cu un psiholog en titre) să experimenteze alienarea în manifestarea ei cea mai perversă, dacă putem spune aşa, adică un soi de reprimare a fiinţei de şi prin frică în raport cu atotputernicele convenţii sociale. Ne-ar bate gândul să facem asocierea cu aspectul postmodern al tiranicului political correctness. Efectul, oricum ai focusa obiectivul, e tot acela de nefiresc, de viaţă fără logică internă şi, deci, fără perspectivă. Letiţiei îi sunt ataşate rânduri despre iadul tăcut şi învăluitor care vestesc (probabila) desprindere din final: „Nenaturalul acestei vieţi o pustieşte, neliniştea îi furnică trupul, mintea îi e goală. Poartă ascuns acelaşi ghimpe al vinovăţiei ca şi bărbatul celălalt, în care nu se poate sprijini nici măcar cât se sprijină în ea şi care cuteieră coridoarele Clădirii cu o faţă agitată şi ochi indiferenţi”. Respectiva clădire pare să fie, conform indiciilor narative, mai mult simbolice, Casa Scânteii, entropia ei însăşi funcţionând, în roman, ca o mise en abîme pentru derutantele tropisme ale intelectualilor epocii.

Că avem de-a face cu o carte a disperării fără acute vedem şi din descrierea vieţii de birou, unde, sub măşti diverse, purtabile conform educaţiei individuale, se manifestă o umanitate amorală, obsedată de supravieţuire, sub timpul perfid lăsat de nimicnicia retoricii de Partid unic, doritor de opere elogiatoare, dar instaurator de tensiuni umane dramatice (scenele de după anunţarea disonibilizărilor sunt frisonante, tocmai pentru că sunt „sugrumate” emoţional, nici un accent auctorial nu trece de cenzura unui duh aproape behaviorist care dictează că ororile, istorice sau ţinând de privacy, trebuie consemnate fără patetismul care ar putea chema în mintea unora ideea de pledoarie pro domo). Pentru că ni se arată, fără menajamente, un versant nu tocmai agreabil, ba chiar rugos, al sufletului celor care tind să transfigureze totul în numele artei. Letiţia ar intra în acest rol, şi acţiunea de sublimare literară a unui trecut „burghez” de care n-are cum răspunde, şi a unui prezent plin de compromisuri ar demara, dacă ea n-ar fi funciarmente bovarică.

La rândul lui, Sorin, ipohondru şi, în situaţia lui de copil adoptat, situaţie creată tot de un nenorocit context politic, dornic de revanşă socială, exclamă, când este excedat de teribila maşinărie de selectat cadre pe linie: „Dar ce le pasă scriitorilor încotro merge lumea?”. Femeia e ficţionar, scrie sub pseudonim, devenind, astfel, dubioasă, o dată în plus, atât pentru soţ, cât şi pentru amant. Dacă pentru primul, totuşi, ascendenţa soţiei pare să-i încurce planurile mai mult decât preocupările ei actuale, pentru cel de-al doilea e de-a dreptul periculos faptul că o conversaţie de alcov ar putea trece într-o proză tipărită, iar cariera lui s-ar vedea periclitată. Izbucnirea altminteri paşnicului arivist spune multe despre jocurile puterii de ieri, chestiuni greu, dacă nu imposibil de decriptat tinerilor actuali, dar are şi virtutea de a semnala o temă cruntă, fără vârstă şi soluţionabilă doar în posteritate, adică tema autorului. Că fraza prinde şi o instanţă dictatorială, în persoana lui Ceauşescu, constituie un detaliu, în raport cu reprezentarea unei opinii curente despre scriitori, asimilaţi paraziţilor: „Cât timp crezi c-o să mai aibă Tovarăşul răbdare cu scriitorii tăi? El să le dea drepturi de autor, împrumuturi rambursabile la Sfântul Aşteaptă şi călătorii în Occident, iar ei să se îmbete la Madam Candrea şi să-l înjure?”.

Astfel, Provizorat are şi un palier, semnificativ, şi, iarăşi, incomod, dedicat condiţiei celui care simte nevoia să lase nişte urme ale suferinţei sale. Numai că aceste urme sunt etern suspectate ca elemente ale unor posibile reconstituiri demascatoare din punctul de vedere al inchizitorilor, care prezintă „avantajul” de a fi atemporali. Sorin este îngrijorat de imaginea care i-ar putea fi creată de amanta sa, ajungând să se creadă material didactic, observând cu ciudă că permite asta, iritat pe slăbiciunea sa şi pe arta deformatoare, la o adică „trădătoare”. El, strategul par excellence, pozitivistul mulţumit de sine, resimte nenaturalul din altă direcţie, iar imaginaţia lui bornată are de ce să ni-l facă antipatic pe durata lungă a epicii noastre contemporane: „...el, căruia nu-i place să urască, îi detestă, la grămadă pe toţi aceşti indivizi privilegiaţi, plini de tupeu, a căror singură grijă este să mâzgălească, de obiei la beţie, lucruri alambicate. Nu este de glumă să ştii că persoana apropiată stă mereu la pândă şi, cum se desparte de tine, se grăbeşte să scrie ce-i trece prin minte. Şi, în tot acest timp, se poartă ca o amantă supusă!”. În plus, când o înşală cu o altă colegă din Clădirea mutilantă a sufletelor, Sorin poate auzi de la aceasta din urmă şi alte reproşuri aduse Letiţiei – dovadă că spălarea creierelor a funcţionat perfect, ieri şi azi, în privinţa condamnării de plano a defetismului –: că produce nuvele „întunecate”, că aduce în atenţia cititorului numai „lucruri rele”. Concluzia defineşte, pe transversală temporală şi tipologică, umanitatea generică: „Vezi, Sorin, cum sunt scriitorii? N-au mamă, n-au tată, n-au niciun scrupul!”.

Protagoniştii trăiesc la modul aproximativ pentru că au obsesia dosarului prost, iar conţinutul acestui dosar ne este devoalat de prozatoare prin episoade ce coboară în România interbelică. Bogăţia balzaciană a acestor „recuperări” biografice face din Provizorat şi un roman istoric, pentru că autoarea nu lasă nimic la întâmplare, explicând, meticulos, ca un personaj din opera târzie a lui Eliade, tot ce ar putea conduce la configuraţia actuală a moravurilor şi relaţiilor de forţă. Ochiul exersat în surprinderea deznădejdii omeneşti, fie ea şi camuflată în locvacitatea de birou sau în nevoia convulsivă de party-uri, se deschide parcă şi mai mult în descrierea epuizantelor lupte pentru schimbarea ierarhiei din Clădirea vegheată, la propriu şi la figurat, de statuia lui Lenin. Presată din toate părţile, deja contaminată iremediabil de virusul conştientizării rutinei („plictisitoarea suveică serviciu/acasă”), exasperată de duplicitatea structurală a lui Sorin, cu teama permanentă de a nu rămâne însărcinată, Letiţia este o adulterină pe care ai numi-o masochistă dacă nu ar avea ceva insondabil, care ţine nu doar de condiţia atroce a omului sub vremi. Sufletul feminin nu a mai avut de mult parte de o analiză atât de incomod-percutantă, cu elemente ce ascultă doar de regula coincidentia oppositorum. Ambiguitatea şi volatilul domină, rezultă că totul, dar absolut totul este provizorat, şi îţi vine să vorbeşti cu păcat, adică necritic, făcând obervaţia pasageră că doar o romancieră are acces deplin în infernul cotidian al purtătoarelor de viaţă.

Provizorat îmi pare, alături de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, unul dintre cele mai consistente romane ale ultimelor decade, prin asta înţelegând gravitate, construcţie solidă, cu superstiţia logicului, simţuri în alertă maximă strunite de o luciditate amară, pe care numai un suferind veritabil o poate dobândi.