| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Din jurnal (1997)de Gabriel DIMISIANU24 aprilie Am fost cu G. la Înviere, la biserica Silvestru, în vecinătate. O mulțime de enoriași fără urmă de emoție religioasă. Mașini de la ambasade, lume mondenă. Părintele Galeriu, în evidentă pierdere de voce și de memorie, a ținut să ducă toată slujba și să cuvânteze la sfârșit. Discurs incoerent, având totuși o idee centrală și un îndemn: să facem din Înviere un prezent continuu. Întorcându-ne acasă am constatat că în lift cineva introdusese două lumânări aprinse în niște orificii din pereții cabinei, făcuți din melanină, materie foarte inflamabilă. Le-am stins îndată dar dacă nu se întâmpla să venim chiar atunci, ce se întâmpla? Lua blocul foc? Intră de la o vreme în imobilul nostru tot mai mulți descreierați vandalizanți, ba smulg becurile, ba taie firele de la cablul TV, iar acum această nebunie cu lumânările aprinse lăsate în lift. Mâine la prânz suntem invitați la familia Marian, vor fi acolo George și Nina Pruteanu, Alex și Domnița. Acum încerc să compun un mic text pentru «Ramuri» unde am inaugurat luna trecută o rubrică, «Subiecte», în care voi scrie ce-mi trece prin cap. Așa m-am înțeles cu prietenii de acolo, mă lasă să scriu orice. Atât că acum nu-mi prea trece nimic prin cap. Primul articol a fost despre Jurnalul lui Zaciu. M-am văzut zilele trecute cu Mircea dar am uitat să-i spun că am scris despre el în «Ramuri». Nu cred să fi văzut. 16 mai Mă gândesc să scriu ceva despre Zaharia Stancu, un portret cu «lumini și umbre», cum omul a și fost. Să povestesc primele întâlniri cu el din vremea când scria pentru «Gazeta literară», publicând, în foileton, romanul Rădăcinile sunt amare. Îi duceam șpalturile în fiecare luni la prânz, să facă corecturi, să scurteze sau să adauge text, după cum era nevoie în pagini. Executa prompt ce i se cerea, supunându-se, ca vechi gazetar ce era, rigorilor tipografice. Mă simpatiza , cred. Odată eram la o nesfârșită ședință de învățământ politic, prelucrare de documente sau așaceva. El în prezidiu și eu în sală, într-un rând din față, cum se nimerise. La plecare vine către mine, mă ia după umeri și mă întreabă: - Ce crezi dumneata că am făcut eu în timpul ședinței, ce am făcut ? - Ce să faceți, îi răspund, probabil că v-ați plictisit, ca și mine. - Nu, nu m-am plictisit, m-am uitat tot timpul la mustața dumitale ! Râde și mă mângâie pe cap. 12 octombrie Mă pregăteam să plec la Neptun, să reprezint «România literară» la Întâlnirea cu scriitorii români din diaspora (a doua ediție), când primesc telefon de la Sergiu Adam să mă prezint la Bacău pentru că mi-a dat «Ateneu» un premiu. Și lui Alex i-au dat, să venim amândoi. M-am dus, renunțând la Neptun. Mai erau la Bacău Mircea Dinescu și Adrian Popescu, și ei premiați. O seară am petrecut-o cu primarul, marele stăpân al orașului, trivial, familiar cu toți. Pe Dinescu îl ia cu «nea Mircea» și chiar și mie, care atunci ne cunoscusem, îmi spune tandru «nea Găbiță». Are priză la masele băcăuane, la tineri, om al noilor vremuri, bogat, discreționar, chefliu, muieratic, popular, ovaționat pe străzi. Alex a promis că va descrie în jurnalul lui întâlnirea cu acest personaj, așa că mă opresc. De fapt altceva am de scris, o cronică la volumul postum, Puntea, al lui Marin Sorescu, ultimele lui poezii dictate la spital înainte de a muri, extraordinare. M-am angajat la redacție să scriu cronica literară măcar câteva luni, până găsim un titular. M-am angajat călcându-mi pe inimă. Aveam atâtea altele de scris, lucruri, cred, mai importante, câteva texte memorialistice dintre care pentru unul, deja început, găsisem și titlul : «O librărie din Brăila». Când îl voi termina? În fine, să las văicăreala, să trec la muncă, să scriu , «scris de meserie», adică un articol pe săptămână. Cel puțin. 13 octombrie Scriu cronica despre cartea lui Sorescu, am ajuns, cred, la jumătatea articolului și aștept telefonul lui Paleologu care și el scrie un articol cerut de mine pentru revistă. A murit Simone Boué; pe care a cunoscut-o. A telefonat adineauri, încă scrie, n-a terminat. I-am spus că și eu scriu și exclamă: așadar și dumneata pătimești, cuprins de «les affres»? Și eu. 19 octombrie Scot note după lectura Întâlnirilor lui Al. George, pentru cronică. Vai de capul meu. Să scriu săptămânal un articol dspre o carte. Deja sunt obosit, excedat. 20 octombrie Mult soare pe masa de scris (e ora 15), dar afară e rece, după cât se pare.Nu am ieșit și nu voi ieși. Scriu aici «uituc, plecat». 17 noiembrie Plouă, aproape întuneric, deși e ora 9 dimineața. Aud picăturile de apă lovind în pervazul ferestrei dinspre stradă. Încerc să încep cronica la o carte despre Breban. De câteva săptămâni scriu cronica literară pentru revistă, trebuie să mă înfățișez cu ea la redacție în fiecare marți la prânz. Altfel ecourile sunt bune și unul dintre cele mai bune îmi vine de la confratele C. Stănescu. În «Adevărul literar și artistic» scrie că ar fi apărut, după N.M., criticul ideal pentru a scrie cronica la R.l. Alții care au încercat au eșuat, l-au dezamăgit, pe când eu aș fi, vezi Doamne, cel mai bun: experiență, gust, echilibru; onestitate; ironie câtă trebuie. Roșeam citind. I-am telefonat recomandându-mă : - Criticul ideal la telefon. Ce-mi făcuși domnule, i-am zis, îmi ridici lumea-n cap? - Eu așa cred. - Bine, bine, așa crezi, dar nu-ți dai seama că-mi ridici lumea-n cap? Și dumitale ți-o ridici. - Se poate, dar asta cred. Dacă omul asta crede, ce pot să-i fac? Partea proastă este că scrisul tot mai greu îmi merge, mă văd confiscat toată sătptămâna de cititul cărții pentru cronică și apoi scrierea propriu-zisă, luni toată ziua și marți până la prânz, răstimp în care am rupt legăturile cu lumea. |