Sunt satisfăcut de mine, cât de cât, pentru că am expediat la R. lit. articolul bilunar la care m-am angajat şi despre care am crezut că nu e o mare problemă să-l scriu. Poate că nu ar fi fost, dar a survenit îmbolnăvirea, scăderea forţelor, durerile care îmi încetinesc scrisul, chiar cititul. N-am scris vreodată cu multă plăcere, dar plăcerea cititului o aveam. Acum n-o am. Ziarele le frunzăresc, cărţile le deschid greu. Asta de câteva zile. Sunt bolnav. Pentru câtă vreme? Definitiv? Păcat. Vor veni zile urâte, cu ploi, cu frig, după atâtea zile frumoase de care nu am profitat, constrâns de boală. Intrăm în noiembrie, care nu poate fi altfel decât este, decât îmi este, adică profund antipatic.

Aud totuşi de nenorociri mai mari întâmplate oamenilor decât astea de care mă vaiet. Să nu mânii pe Dumnezeu, să nu hulesc.

Azi poate mă duc la R. lit. să-mi văd articolaşul în paginile de corectură. Nu am fost pe acolo cam de mult.

Vizită la redacţie să-mi citesc articolul şi să încasez un onorariu pentru unul publicat mai demult. Surpriza noului sediu, a vechiului sediu înnoit, mai bine zis. De jos trebuie să te anunţi, pentru a ţi se deschide, sau să formezi o anume cifră. Renovarea sediului, după câţiva ani de lucrări, terminată. Intru şi o întreb pe doamna Sofi: e şedinţă? – Este, dar cu toţii sunt trei, intraţi, să fie mai mulţi. Într-adevăr, trei erau: Gabriel, care conducea, Neli, secretar general de redacţie, şi o domnişoară, Ana Chiriţoiu, probabil nou redactor. Apare şi Sorin Lavric. În cealaltă încăpere, Horia Gârbea îşi corecta un articol. El va lucra la Luceafărul, revista devenită lunară şi condusă acum de Dan Cristea. Despre Dan aflu că are unele suferinţe, face nu ştiu ce tratamente, dar se comportă fără nicio inhibare. Fumează, bea, e activ. Poate că nu e, totuşi, bolnav. Altfel cum? Eu sunt. Nu am putere, nu am chef de mâncare, de băutură, sunt slăbit, slăbit. Dan e însă şi mai tânăr decât mine, un fapt care nu trebuie uitat.

După şedinţă am fost cu Gabriel şi cu Horia Gârbea La Mama, să mâncăm ceva şi să bem câte o bere. Apoi, acasă cu maşina R. lit.

Mai înainte, G. fusese la Ateneul Român, unde se petrecuse întâlnirea istorică dintre H.- R. Patapievici, reprezentant al I.C.R., şi un cardinal greco-catolic publicat de Humanitas. Cardinalul a fost foarte uman, ne-a spus G.

Am citit aproape tot volumul lui Mircea Iorgulescu despre Panait Istrati, îngrijit de I. Groşescu şi prefaţat de Eugen Simion. Cuprinde cărţile vechi ale lui Mircea, cu adăugiri pe care le-a făcut până în momentul morţii, cu revederi ale textului, cu o addenda care îl actualizează. Voi scrie despre el în R. lit.

În continuare nu ies din casă, doar ţâşniri până la ziare, repede înapoi, lectura presei şi, pe urmă, ieri şi azi, cartea despre Istrati. Este bine informată, după cât îmi dau seama, şi foarte atrăgătoare prin portretul istratian. O lectură care mă face să regret odată mai mult moartea lui Mircea Iorgulescu. Este o mare nedreptate îndurată de om şi o mare pierdere pentru critica românească.