Cam prin anii ’70, ai trecutului veac, ar fi de văzut, la noi, revenirea la normalitate în cultură. Un efect al depolitizării acesteia. Nu i se mai cere, ca în proletcultism, să militeze pentru alte ţeluri decât artistice, o reamplasare pe linia maioresciană şi lovinesciană.

Criticii din generaţia mea se văzuseră la început obligaţi, prin anii ’58, ’59, să uzeze de limbajul dogmatic, pe care l-au părăsit însă repede, sub impulsul schimbărilor generale de optică. Realismul socialist era abolit printr-un acord tacit şi, odată cu el, limbajul care-i fusese propriu.

Se deschid graniţele dinspre Apus, spiritul literaturii noi şi al noii critici pătrunde cu repeziciune, după cum şi criticii înşişi pot călători în Vest, la propriu, nu doar cu gândul. Atât că unii dintre ei nu se mai întorc, tot atâtea pierderi pentru mişcarea literară din interior, abia reînsufleţită. Cam în aceeaşi perioadă au trecut „dincolo” Matei Călinescu, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, S. Damian, I. Negoiţescu, mai tânărul decât ei Dan Cristea, dezechilibrând, prin plecarea lor, mişcarea noastră literară din acei ani. Fuseseră printre factorii cei mai activi ai acesteia, însufleţiseră revistele, lansaseră tineri, iar acum ieşeau din joc, sau, mai bine zis, se vedeau scoşi. Până la răsturnările din 1989, numele lor, în ţară, nici nu mai puteau fi rostite. După aceea au revenit în atenţie, mai ales dacă purtătorii lor au reluat contactul cu publicaţiile din interior, cu editurile, un proces de reafirmare nu lipsit de dificultăţi.

Am dat mai sus câteva nume ale unor critici „plecaţi”, reprezentând voci pierdute pentru cititorii care-i urmăriseră în ţară. Aceasta până în 1989, bineînţeles. Poate nu cu totul pierdute, ce e drept, pentru că mai puteau fi auzite la Europa Liberă sau la Radio Paris, în emisiunile ascultate, cu tot riscul implicat, de mai toată lumea.

Dintre criticii amintiţi mai sus, Dan Cristea are un destin aparte, fiind singurul dintre ei care s-a întors. A revenit în ţară după ce se stabilise, în 1986, în Statele Unite. Şi nu doar că s-a întors, redevenind cetăţean al vechii patrii, dar şi-a reluat acţiunea de cronicar literar, de comentator al literaturii la zi, revenind la ceea ce începuse cândva în paginile revistei studenţeşti Amfiteatru. Citind cărţile de azi, volumul masiv din 2014, este o culegere de cronici literare astfel cum Dan Cristea le-a scris între 2008 şi 2013, publicându-le mai întâi în reviste, bineînţeles. Zeci de autori contemporani, poeţi, prozatori, critici, sunt urmăriţi de un comentator al actualităţii care vede în stricta analiză estetică rostul de prim ordin al criticii literare. Recursul la explicaţii istorice, la detalii biografice i se pare excesiv când îl întâlneşte în critica unui confrate, altfel preţuit (Cornel Ungureanu): „Nu ader, desigur, la toate ideile şi construcţiile expuse de Cornel Ungureanu în istoria sa. Explicaţia biografică joacă, în opinia mea, un rol mult prea mare. Rămân un critic al esteticului...”.

Ceva şi despre Caii lui Ahile, noua carte a lui Dan Cristea, exprimându-l atât ca fin exeget al unor poeţi contemporani (L. Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Gellu Naum), cât şi ca eseist pentru care spiritul Greciei a devenit o componentă sufletească de neînlocuit. Vorbeşte despre „Grecia mea” şi despre faptul că sunt scene în Iliada care îl emoţionează. Îl emoţionează estetic, de bunăseamă, dar şi omeneşte, tulburat de faptul că în epopeea homerică „se plânge abundent”. Însuşi Ahile plânge şi o face „dezlănţuit precum o stihie”, ca în împrejurarea când i se anunţă moartea lui Patroclu.

Dar nu doar Grecia homerică îl preocupă sufleteşte pe Dan Cristea ci, aş spune, toate Greciile, Grecia lui Kavafis, ca şi Grecia în care călătorise în „decembrie 84” şi care i-a schimbat, astfel cum mărturiseşte, destinul. De o anume localitate din Grecia s-a simţit Dan Cristea legat „ca de a doua casă”. Adevărată re-naştere.