Vis cu... Tudor Vianu. La uşa apartamentului în care locuiesc sună Tudor Vianu. Mă invită alături, în apartamentul vecin unde locuieşte el şi unde sunt aşteptat de un scriitor din Vest care îl vizitează pe profesor şi care ţine să aibă şi cu mine o întrevedere. Îi spun lui Vianu că vin peste un minut, dar să mă îmbrac cât de cât. Eram în chiloţi. Fac lucrul ăsta, trag pe mine nişte pantaloni, pun o cămaşă, sun la V., el îmi deschide uşa şi mă conduce în interior unde se află cineva, un domn vârstnic, cu mustaţă albă. Aducea cu un scriitor român din Germania căruia i-am uitat numele şi cu care, venit în România, am avut, acum câtva timp, un mic incident la Uniunea Scriitorilor. Parcă-l chema, pe acela, Smarandache sau Vasilache, în fine, un nume care se termină în -ache. În vis, ăsta era în pijama, deşi în vizită la Vianu care era îmbrăcat solemn. Schimbăm câteva vorbe, eu le spun că mai târziu trebuie să merg în oraş, la o librărie ca să-l prezint cititorilor pe un scriitor, tot un român stabilit în Germania, venit acum în ţară. Vianu mă întreabă cine e, dar eu nu-mi amintesc şi pace. Bâigui ceva. Intră în încăpere şi alte persoane, dintre care o doamnă care mă întreabă ce fac, cum de sunt acolo? Îmi pare a fi Elena Vianu. Îi spun că locuiesc alături, arătând către unul din pereţii încăperii. Apoi totul se şterge, cred că m-am trezit. Visez tot felul de aiureli, dar acum prezenţa lui T. V. m-a tulburat şi mă nedumereşte foarte. În vis nu realizam că profesorul murise de mult, cum se întâmplă în alte vise când visezi o persoană moartă ştiind că e moartă, ci aveam sentimentul că totul e în firea lucrurilor, că Vianu trăieşte şi toată mirarea mea era că suntem vecini de apartament.

Miercurea trecută am fost la Breaza, cu confraţii de la România literară, invitaţi de Genua la vila ei de acolo, să ţinem acolo şedinţa de redacţie. Am fost: Nichi, Marina, Adi, Ioana, Adriana, Raicu, eu. A fost şi Constanţa, cum de era s-o uit?

Am fost toţi uluiţi, rămaşi cu gura căscată de bogăţia de acolo. Un palat, ce mai, foarte original şi conceput cu bun gust. Nu-l pot descrie, am amuţit.

Altfel, lucrez la un text pentru revistă, oferit de G. M., minunata poetă şi prietenă, venită pentru câteva zile din Suedia. De ce lucrez? Pentru că, straniu, îmi pare că nu mai stăpâneşte ca altă dată limba română. Sunt mici defecţiuni. Vorbeşte, scrie în suedeză, asta duce la unele imperfecţiuni ale scrisului în limba maternă. N-am observat acelaşi lucru la vorbitorii români de franceză, la Ilie Constantin sau la Ţepeneag, care scriu şi în română, şi în franceză. Gabriela s-a mutat în cu totul altfel de idiom şi mă întreb cât de bine poate stăpâni, în scris, suedeza, învăţată târziu.

O întâmplare plăcută, dar nu în toate felurile: mi-a sosit cu poşta prima pensie, o sumă destul de mare, fiindcă s-au adunat şi restanţele neplătite de la ieşirea deciziei de pensionare, adică din iunie. Aş spune că pensia e bunicică, dacă o raportez la standardele actuale şi la cât aud că primesc alţii. Ne-am bucurat, eu şi G., pentru că bănişorii ăştia ne mai înlesnesc viaţa, dar am şi melancolizat puţin: deja pensionari.

În jumătate de oră, telefoane de la doi confraţi reputaţi ca pisălogi, adică de la H. Zalis şi de la Radu Bogdan. Al doilea e om de valoare, primului potrivindu-i-se ce a spus despre el, sintetic, Paul Georgescu: „Zalis, firea cea isteaţă”.