Sâmbătă, 17, a fost sărbătorirea României literare pentru cei 30 de ani de existenţă. Pentru mine înseamnă aproape jumătate din viaţă. Sărbătorirea a fost o mare reuşită, cred. Sala „Odeon” plină, parterul, lojile,balcoanele ticsite de confraţi. Nu mă aşteptam. Felicitările au curs în valuri. Atmosferă caldă. Toţi redactorii au vorbit. Ne-am prezentat bine. Apoi micul cocktail de la Uniune şi retragerea unora dintre noi la redacţie, unde am continuat „petrecerea” până târziu. O scenă penibilă însă la „Odeon”, în pauză, între Paler şi Păunescu. Al doilea îi întinde mâna primului care însă i-o refuză. Urmează o discuţie prelungită, înfurieri, explicaţii. Aflu că într-una dintre publicaţiile lui Păunescu cineva scrisese că tatăl lui Paler a murit beat în şanţ. Peste aşa ceva nu se poate trece, într-adevăr.

Am fost la Constanţa, s-o văd pe Cireşica, biata mea soră, rămasă singură după moartea tatălui nostru. I-am făcut unele cumpărături, la început de iarnă. În ce o priveşte, noi motive să mă îngrijorez. Are ameţeli şi, într-o noapte, trezindu-se, a căzut lângă pat, s-a lovit la piciorul pe care tocmai îl operase, iar merge greu, după infimele progrese pe care le făcuse peste vară. A fost la doctor, tensiunea arterială e mereu mare, în fine, vom vedea. Vom mai vedea ce e şi cu mine, am terminat medicamentele prescrise şi trebuie să merg din nou la medic, să mă consulte.

Între timp, am pus punct calvarului cu scrierea cronicii săptămânale, am scris-o pe ultima despre romanul lui Breban. Interminabil, şi acum respir greu, după ce l-am citit, ca după alergarea la o cursă de mare fond. Cred că voi pune punct, cel puţin pentru o vreme, şi relaţiilor, oricum şubrezite, cu N.B., căci nu văd de ce l-ar încânta articolul meu despre el apărut în R.L. Mai degrabă ar avea motive să se supere. De altfel, azi dimineaţă Al. Paleologu mi-a telefonat în legătură cu cronica şi făcând mare haz: „– Bine l-ai mai aranjat, domnule!”. Nu avusesem de gând să-l „aranjez”, dar se pare că aşa a ieşit. Ce mai pot face?

Acum vreau să-mi alcătuiesc o carte din ce s-a adunat în ultimii ani, nepărăsind comentariile critice curente. Voi scrie în continuare la Ramuri, un articol în fiecare lună şi altele în R.L., şi poate şi prin alte părţi. Tocmai m-a sunat o doamnă cerându-mi un „eseu” pentru Formula As, cu un subiect vag, reflecţii despre destinul culturii scrise sau cam aşa ceva. Mă străduiesc să încep, dar altă idee nu am decât aceea că generaţia mea nu a avut în copilărie şi adolescenţă televizor. Azi, altfel stau lucrurile. Poate se leagă ceva pornind de aici, poate.

Nu se leagă nimic, văd, stau cu foaia albă în faţă, n-am aşternut decât prima propoziţie de care nu se leagă nimic, văd. Să părăsesc „tema”, să mă agăţ de alta, dar alta nu am, deci tot de ea să mă ţin, de tema cu inexistenţa televiziunii în copilărie, poate că...