Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu
13 Octombrie
Citesc în Istorie şi civilizaţie, revista Getei, că Iuliu Cezar a spus şi Plutarh a reprodus: Iubesc trădarea, dar îl urăsc pe trădător. În Scrisoarea pierdută îl auzim pe Farfuridi: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!. Şi Brânzovenescu: Pentru că am zis-o cu străbunii noştri (...) îmi place trădarea, dar...
Istoria, sursa de inspiraţie cea mai bogată pentru literatură.
14 octombrie
Am înghiţit înainte de culcare, în premieră, jumătate pastilă de Stilnox, să văd cu ce efect. M-am predat oricum, de mult, somnului chimic, parcă mai productiv, mi se pare, în ceea ce priveşte visele. Noaptea trecută m-am visat la Uniune (unde în altă parte?), fusesem numit secretar al U.S. (mare lucru!), urma să ocup o încăpere de primiri la etaj, aceea unde acum funcţionează ca secretar Gabriel Chifu, dar arătând altfel (încăperea!). Prima măsură de cum am pătruns în biroul meu a fost să închid geamurile, temător cum sunt de curent. Au apărut imediat o mulţime de confraţi cu probleme, să le rezolv. Dintre ei, cea mai insistentă era o scriitoare, vrea să-mi spună ce a păţit, Uniunea s-o ajute. Ce a păţit? A lovit-o o maşină în timp ce traversa strada în Piaţa Romană, nu e ceva grav, dar a rănit-o totuşi. Se întoarce să-mi arate locul unde a fost lovită. Bine că n-a călcat-o. Să vedem ce putem face, s-o ajutăm cumva. Mai era multă lume pe hol, aceasta în aşteptarea anunţării unor premii. Dintre toţi, reţin chipul lui Ion Pop, zâmbitor, afabil. Îmbulzeala e pe spaţiul demarcat de acea balustradă de unde a plonjat, pe vremuri, rănindu-se, amicul meu D. Ţepeneag.
27 octombrie
Noaptea, în răstimpul reprizelor de somn provocat chimic. Citesc şi chiar încerc să scriu. Dimineaţa recitesc ce am aşternut noaptea, texte aproape incoerente, un dezastru. Totul trebuie refăcut, rescris. Aportul de lucruri preluabile este neglijabil. Mai bine dormeam, desigur. Dar pot?
Pe vremea când nu devenisem insomniac, scriam dimineaţa, după porţiile de somn natural, normal. Imaginaţia mi-o stimulam cu una, două cafele. Asta-mi aminteşte de Pelişor şi de Cumpătu, de casele de creaţie unde am scris cel mai cu spor, liniştit, în dimineţile mele literar cele mai productive. Dar povestea cu casele de creaţie, puse la dispoziţia oamenilor scrisului, a oamenilor de artă etc. este din vremea comunismului odios. S-o uităm.
Evenimente? Sărbătorirea Regelui Mihai (90 de ani) la Parlament, la Operă, cu abţinerea preşedintelui de a participa, a ciracilor săi politici, ca şi a intelectualilor publici. Am admirat, printre altele, concizia elocventă a Suveranului, manifestată nu doar în cuvântarea de la Parlament. Când a fost să scrie ceva în cartea de onoare a Parlamentului, pe coala albă a aşternut un singur cuvânt: Mihai.
|
|