O scriitoare nedreptãþitã

Am în faþã volumul Maºina de fugit în lume al regretatei Bianca Balotã, publicat recent în seria „ediþii definitive” iniþiatã de Euro Press Group. Urmeazã sã aparã, în aceeaºi serie, ºi un al doilea volum al Biancãi Balotã,  amândouã însumând principalele scrieri ale acestei prozatoare cu prezenþã discretã, componentã a generaþiei mele. A stat  retrasã, de bunã voie, în umbra lui Nicolae Balotã, marele cãrturar mãrturisind recent, într-o împrejurare publicã, regretul de a fi acceptat automarginalizarea literarã a soþiei sale, de a nu fi fãcut tot ce depindea de el pentru ca scrierile ei sã fie  mai bine cunoscute, pe mãsura valorii lor.

În ceea ce mã priveºte, am luat  târziu act de manifestarea Biancãi Balotã ca scriitoare, când am dat, prin reviste, peste niºte fragmente de prozã semnate de ea. ªi le-am citit, recunosc, dintr-o curiozitate mai mult mondenã decât literarã. ªtiam cã autoarea lor, frumoasa tânãrã soþie a lui Nicolae Balotã, este redactor de editurã  (la „ESPLA”), cã lucreazã acolo în echipa condusã de Mihai ªora, cã redacteazã cu acribie  apariþiile din BPT, dar nu ºtiam cã este ea însãºi scriitoare. Am aflat acest lucru  dând întâmplãtor peste textele ei din reviste, cum spuneam. Naraþiuni  bine conduse, scrise cu aplomb stilistic, cu evidentã îndemânare de a evoca ºi portretiza. Nu-i citisem însã cãrþile (un volum de nuvele  îi apãruse încã în 1969), pentru a-mi face o idee mai concludentã despre subiectele ºi temele ei, despre lumea pe care o înfãþiºa. Pentru cã înfãþiºa o lume, lucru de care îmi dau seama abia acum, dupã lectura volumului antologic  Maºina de fugit în lume. Ar fi trebuit sã-i citesc  cãrþile ºi nu am fãcut-o, am tot amânat.  Criticii comit  astfel de injustiþii ºi li se întâmplã, precum în cazul de faþã, sã nu le mai poatã repara la timp.

Volumul apãrut acum -  postum, din nefericire -,  o reprezintã bine pe Bianca Balotã, cu texte care o definesc sub aspectul stilului ºi al universului propriu de trãiri omeneºti. Cele câteva nuvele din prima secþiune, grupate sub titlul uneia dintre ele (Maºina de fugit în lume) sunt toate structurate de tema trecerii de la copilãrie la adolescenþã, ca ºi a relaþiilor dintre pãrinþi ºi copii. Eroina, aceeaºi în toate nuvelele, înregistreazã cu acuitate ºi lucid ce se petrece cu ea ºi în jurul ei, în mediul formativ tipic transilvãnean, caracterizat prin austeritate, prin respectarea regulilor, a ritualurilor, a convenþiilor vieþii de familie. Recunoaºtem Braºovul pe care altãdatã îl evocase, din aceeaºi perspectivã a juvenilitãþii, un Pericle Martinescu, în romanul  Adolescenþii de la Braºov, dar fãrã euforiile, fãrã despletirile lirice ale aceluia. Aici, la Bianca Balotã, avem notarea exactã a întâmplãrilor, a stãrilor morale (ºi umorale), de o expresivã lapidaritate ºi directitate:

„Dimineþile fãceam exerciþii la pian. Eram singurã acasã. Când mã opream, mã duceam sã privesc pe fereastrã, pãdurea neagrã de peste drum, bãtrânã ºi deasã, plinã de veveriþe. Dupã masã venea profesoara, dar nu de ea mã temeam, ci de mama. Tata tãcea. Aveam cu el o relaþie politicoasã în aparenþã, în fond încordatã ºi atât de complicatã.

Nu regretam nimic. Aveam conºtiinþa limpede a dreptãþii împlinite, bucuria asprã, lipsitã de frãgezimi, orgolioasã ºi puþin fãþarnicã a justiþiarului, dar asta nu-mi elibera sufletul de membrana subþire ºi rece a unei tristeþi mãrunte ºi rezistente care mã însoþea de atunci ca o neînsemnatã, aproape insesizabilã durere de dinþi“.

Relaþiile de familie, familia ca redutã ºi ca simbolic centru  al lumii, al lumii dinainte de comunism, constituie materia micului roman Strãbunica Hedviga, din secþiunea a doua a volumului  editat de  Euro Press Group. Memorabil este personajul-pivot, strãbunica Hedviga, figura dominantã ºi dominatoare  a clanului Meþienilor, apãrãtoare prin generaþii a ordinii în familie ºi în casa de pe  Dealul Feleacului, a ceremonialului zilnic familial, a rosturilor îndãtinate ale femeilor, bãrbaþilor, copiilor. Energica, autoritara, vitala strãbunicã gireazã ºi ocroteºte  condiþia de normalitate  a vechii lumi pânã ce aceasta se nãruie sub loviturile ucigãtoare ale istoriei de dupã al doilea  rãzboi mondial. Familia Meþienilor este  alungatã din casa-cetate de pe Feleac, fãrã a fi ºi Hedviga de faþã la cumplita întâmplare cãci moare, parcã presimþind-o, cu câteva zile mai înainte. Cel mai tânãr vlãstar al familiei, Magdalena, pãtrunde în lumea nouã unde, pentru a supravieþui, i se pretinde sã se conformeze imposturii, sã scrie reportaje mincinoase, pentru cã este ziaristã, sã se adapteze  firii unei lumi cu totul altfel decât aceea din care provenea. Întrebarea ei din final, „ce sã fac eu acum?», nu primeºte în carte un rãspuns categoric, explicit, cum  nici viaþa însãºi nu i l-ar  fi putut da în acel moment. Dincolo de problematica moralã a romanului, cititorul are de urmãrit, ºi de admirat, stilul fãrã cusur al Biancãi Balotã, frazarea  amplã, bogatã, mereu sugestivã. O revelaþie.