Să ne întoarcem pentru un moment la textul introductiv al Istoriei critice, unde am putut citi acea lucidă (şi relativizantă) expunere de intenţii: „Nu am vrut să scriu o operă perfectă (...) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“. Astfel ne şi apare N. Manolescu în cartea supusă acum discuţiei, prezenţă vie şi cât se poate de personalizată, deloc abstractă, deloc intemporală, cum de altfel nu a fost niciodată acest critic în scrierile sale. Îi regăsim în Istorie marca, într-adevăr, însuşirile de toată lumea ştiute, directitatea ataşantă, francheţea cuceritoare, marea forţă de a sintetiza, formulările de o expresivă limpezime. Îi regăsim şi contradicţiile, capriciile, aşa cum ne-a avertizat ? Aş fi vrut să pot spune că nu le regăsim. Le regăsim totuşi, dezechilibrând în câteva puncte spiritul de rigoare al Istoriei critice. Mă voi referi şi la ele.

Operând peste tot cu măsurile proprii de cântar estetic, N. Manolescu ajunge la constatări care schimbă viziunea încetăţenită despre mulţi autori din trecut, preţuiţi nu odată în Istoria critică pentru alte laturi ale scrisului lor, pentru alte opere decât acelea care i-au impus până acum atenţiei. Iată în ce-l priveşte pe Nicolae Bălcescu: nu Românii supt Mihai Voievod Viteazul constituie scrierea sa de primă însemnătate, prea encomiastică şi „înfeudată lui Aaron“, ci scrisorile şi câteva articole, „fie şi numai prin laconismul lor etic şi stilistic, inspirat parcă din Tacitus“. Sau altă revizuire: N. Filimon. Gloria postumă a Ciocoilor vechi şi noi nu s-ar explica prin meritele literare ale romanului ci prin şansa de a fi „zugrăvit tipul social şi moral cel mai caracteristic atunci şi mai târziu“. Astfel stând lucrurile, N. Filimon nu beneficiază în Istorie de un capitol anume ci e pus în rând cu I. M. Bujoreanu, C. Boerescu, Pantazi Ghica şi alţi confecţionatori din epocă de produse romaneşti, mai toate simple imitaţii sau adaptări. Aceasta după ce G. Călinescu, în Istoria sa, îi consacrase lui N. Filimon şi Ciocoilor nu mai puţin de cinci pagini.

Cu aceeaşi dezinhibare şi independenţă de judecată se apropie N. Manolescu de marii scriitori ai secolului XIX, aceştia fiind, după ce T. Maiorescu a câştigat prima noastră bătălie canonică, M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici. Recunoscându-le însemnătatea, N. Manolescu nu-i trece în categoria autorilor intangibili, nu-i sacralizează, considerând că „orice formă de cult este mortificantă“. Semnificativă este în acest sens respingerea fermă a felului în care N. Iorga şi C. Noica se raportaseră, fiecare în vremea sa, la Eminescu. Primul vorbise despre Eminescu „expresie integrală a sufletului românesc“, al doilea, asemănător, despre „omul deplin al culturii româneşti“, definiţii socotite „lipsite de măsură şi potrivnice spiritului critic“. Erau şi expresiile naţionalismului celor doi, în cazul lui Noica intervenind şi intrarea în rezonanţă, nu chiar involuntară, cu tezele protocronismului oficializat. În epoca lor de maximă difuziune, în deceniul opt, N. Manolescu le repudiase, ca şi alţi critici, şi cu atât mai mult o va face în Istorie, ori de câte ori vor fi în discuţie.

Am putea spune că N. Manolescu întreprinde în Istorie, dacă este să-i preluăm formula de odinioară, lecturi infidele, adică lecturi prin care urmăreşte să se despartă de spiritul rutinier, conformist, al comentariilor literare, instaurat mai cu seamă în ce-i priveşte pe clasici. Este nemulţumit de extinderea spiritului conformist în dauna celui propriu-zis critic, fenomen raportabil şi la ceea ce s-a întâmplat în zona cercetărilor eminesciene. Manolescu exagerează totuşi când socoteşte că din mii de pagini care s-au scris despre Eminescu cele de critică „se pot număra pe degetele de la o mână“.

Nu o singură dată în Istorie, de altfel, N. Manolescu îi administrează cititorului mici şocuri, rezumând abrupt stări de lucruri complicate, procedând prin execuţii sumare de indiscutabil efect, mai ales când îi vizează pe marii scriitori şi opere clasicizate. Dar nu e în drepturile sale criticul să considere că „Luceafărului i s-a dat deobicei mai multă importanţă decât merita“, din „raţiuni mai degrabă de ideologie literară“, că Oda (în metru antic) e poezie de „concepte goale“, că Eminescu nu a avut „talent epistolar“, că publicistica literară a lui Caragiale „se bucură de o preţuire mai mare decât merită“, că poveştile lui Creangă au „miza câteodată mică“ şi de aceea nu circulă în lume, că basmul cu Harap-Alb a stârnit, disproporţionat, un adevărat „delir hermeneutic“? Fără îndoială că e în drepturile sale criticul să emită aceste observaţii şi dacă e ceva să i se reproşeze este tonul, prea rezolut, prea tăios, implacabil.

(va urma)