Începutul de veac XX apare dominat, în Istoria critică, de figurile lui Ibrăileanu, Lovinescu, Iorga. Opoziţia dintre primii doi, constată N. Manolescu, nu a fost „chiar atât de netă“ pe cât a impus-o tradiţia, ba pot fi găsite la cei doi „rivali“ trăsături şi luări de atitudine care mai mult îi apropie decât îi despart : „Lovinescu este o natură clasică în modernismul lui bine temperat, tot aşa cum Ibrăileanu este, în conservatorismul său structural, un fin degustător de literatură modernă“. Sunt pe aceeaşi linie, cu toate aparenţele contrare, în privinţa legăturilor noastre cu Apusul, de unde amândoi admiteau că am importat civilizaţia. Iar Ibrăileanu vine cu un plus de radicalitate când afirmă, în Spiritul critic, că „românii, care
n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot“. „Prooccidentalismul lui Lovinescu, notează N. Manolescu, este palid în raport cu această teză“. Pentru însuşirea civilizaţiei apusene se pronunţa în fond şi Iorga, războindu-se la 1900 cu „cei care doresc să izoleze cultura noastră de cea occidentală în spatele unui zid chinezesc“. Apostolul neamului se afla încă în faza unui naţionalism „bine temperat“, cum tot „bine temperat“ fusese, am văzut, şi modernismul lui E. Lovinescu.

Interesante sunt mereu la N. Manolescu, în Istoria critică, aceste depistări de comportamente care contrazic imaginea cea mai circulată despre un scriitor sau altul din trecut, devenită clişeu. Luăm astfel act de un Ibrăileanu mai radical decât Lovinescu în prooccidentalism, de un Iorga antiizolaţionist şi de alte ipostaze atipice ale înaintaşilor.

Secţiunea mediană a Istoriei manolesciene, consacrată literaturii din prima jumătate a veacului XX, are ca piloni fermi de susţinere comentariile despre marii scriitori ai intervalului, aceştia fiind, după cum criticul i-a selectat, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Mateiu Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, G. Călinescu, Anton Holban, M. Blecher. Probabil că includerea ultimilor doi în lotul celor mari va stârni controverse, invocându-se neincluderea altora, cum ar fi, de pildă, Mircea Eliade. Lista poate fi lărgită sau îngustată, desigur, dar parcă mai cu rost ar fi să se vadă alt lucru: spiritul în care se apropie N. Manolescu de aceşti scriitori, criteriile după care îi judecă şi argumentele de care se foloseşte pentru a le dovedi însemnătatea.

Voi spune ce am spus şi mai înainte: spiritul în care procedează N. Manolescu în Istorie este cât se poate de liber, destins şi pe alocuri lejer, neintimidat de prestigii, dispus mai degrabă să le clatine decât să le consolideze. Ţine să fie critic cu oricine, nu în sensul căutării de pete în soare dar în acela că vrea să verifice, prin lectură actualizată, valoarea oricui, rezistenţa integrală sau parţială. Sau căderea ireversibilă în desuetudine. Îşi impune pentru aceasta să compare şi să înscrie în context, să despartă zonele vii, expresive din cutare operă de cele amorfe, să distingă raporturile de afinitate estetică (sau de respingere) în care se găsesc scriitorii din aceeaşi perioadă sau din toate timpurile. Să vadă în ce fel comunică sau se resping. Pe Hortensia Papadat-Bengescu, de exemplu, o raportează la Sadoveanu, la Rebreanu, la G. Călinescu (romancierul), observând că tehnicile ei narative se deosebesc „radical“ de ale celor trei contemporani imediaţi. Consună în schimb cu ale lui Anton Holban, prozator din generaţia următoare. Pe Mateiu Caragiale îl asociază neaşteptat cu Ion Creangă, amândoi creatori ai unei limbi autentice, valabile, dar care, la amândoi, „nu este aceea vorbită“. Poate încă mai neaşteptată este punerea în ecuaţie a lui G. Călinescu, cel din romane, cu G. Călinescu cel din Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Personajele din romane, din Enigma Otiliei, din Bietul Ioanide, din Scrinul negru, ar fi transferabile, după N. Manolescu, în lumea Istoriei, şi invers: „personaje“ din Istorie ar putea să treacă în romane. Pe Hagienuş, pe Gaittany ni-i putem închipui amestecaţi cu „personajele“ din Istoria literaturii, după cum Mateiu Caragiale , „majordomul de casă mare“ din Istorie, „ar putea fi transplantat în Scrinul negru cu conacul de la Sionu, cu corespondenţa din tinereţe, cu biografie cu tot“.

Scriitorii mijlocii, dacă este să le spun aşa (dar cum să le spun altfel pentru a-i deosebi de cei mari, pe de o parte, şi, pe de alta, de cei livrabili fără comentariu Dicţionarului ?), scriitorii mijlocii aşadar sunt distribuiţi în Istoria critică fie după genul în care s-au manifestat cu preponderenţă (poezie, roman, dramaturgie etc.), fie după apartenenţa la o anume generaţie (d. ex. generaţia 27 ), fie după curentul artistic (d. ex. avangarda). La poezie apare şi subcapitolul „Barbienii. Alţi poeţi minori“. Vede oricine lipsa de concordanţă a criteriilor de încadrare, ea apărând şi în secţiunea următoare, dedicată literaturii postbelice. Să o punem în seama „impurităţilor“ asumate, a „capriciilor“ subînţelese? Altă soluţie nici nu găsesc.

Ar mai fi observaţii de făcut în legătură cu această secţiune a Istoriei critice. M. Dragomirescu, N. Davidescu, Nichifor Crainic, Pavel Dan, Camil Baltazar, Ion Călugăru nu sunt, după mine, autori buni de pus numai în Dicţionar. Măcar prin anumite scrieri, unii, sau alţii prin rolul jucat în momentul lor cultural, în mişcarea de idei artistice, în funcţionarea unor mari reviste, cenacluri nu pot absenta din istoria literaturii noastre. Subevaluat, deşi admis în Istorie, este Dinu Nicodin. Revoluţia i se pare lui N. Manolescu lipsit de suflu şi de ritm epic.Nu am aceeaşi impresie şi cred că este un mare roman ignorat. Sfârşit de veac în Bucureşti al lui I. M. Sadoveanu îi apare în schimb lui N. Manolescu, şi aşa este, drept «unul din cele mai solide romane româneşti». O binevenită reconsiderare.