Am trăit coşmarul noii mineriade, alt marş spre Bucureşti oprit totuşi la Râmnicu-Vâlcea. S-a încheiat cu aşa-zisa pace de la Cozia, penibil aranjament între guvern şi „protestatari“. Mă tem că astfel de situaţii se vor repeta, dacă nu se iau măsuri serioase de apărare a instituţiilor democratice, de bine de rău înjghebate după 1989. Dar cine să ia măsuri, cine ?

Azi am predat la editura Fundaţiei volumul de critică în care am pus o parte din ce am scris după ‘89. De fapt, nu am mai scos nicio carte nouă în aceşti ani. Clasicii români, din ‘96, adună, revăzute şi altfel dispuse, texte din cărţi mai vechi, Repere, din ‘90, o scrisesem înainte de ‘89. M-am temut că editura va da înapoi văzând mamutul de hârtie (peste 600 de pagini!). Costache Olăreanu, redactorul şef, a părut surprins o secundă de dimensiuni (nu se aştepta probabil de la mine), dar nu s-a speriat. Titlul Lumea criticului, de care nu sunt încântat, dar n-am altul, lui i
s-a părut bun. Ca şi tânărului Daniel Cristea-Enache, nepotul lui Valeriu Cristea, care lucrează la editură şi-mi va fi redactor.

Ziua în care s-a născut tatăl meu, acum 98 de ani. Nu poate fi decât bătrân cineva al cărui tată ar fi avut, dacă ar fi trăit, asemenea vârstă. Peste doi ani ar fi împlinit o sută. În 1997, Ion Vianu mi-a spus la telefon ce straniu se simte în postura unui om al cărui părinte ar fi avut o sută de ani. Ieri, vorbind cu Geo Dumitrescu, îmi spune şi el cum nu-i vine să creadă că va împlini în curând 79 de ani. Nici mie nu-mi vine să cred. Cum 79 de ani? Nu-şi arată vârsta, ca să nu mai spun în 1964, când
ne-am întâlnit la Pelişor şi jucam biliard. Avea 44 de ani şi eu 28, dar el îmi părea de-o seamă cu mine. Şi el se miră de câţi ani are şi eu şi toată lumea, mirare prostească, la drept vorbind, dar omenească. Vai de noi! În jur, tot mai mulţi bătrâni şi se tot moare, mereu aflu de câte cineva că a murit. Mie mi se telefonează ca să anunţ în România literară, să se scrie. Ieri m-a sunat dna Bârna să-mi spună că s-a prăpădit Vlaicu Bârna, la 85 de ani, dar nu de vârstă e vorba, ci de faptul că se moare tot timpul, tot timpul.

Se apropie Paştele, probabil vom merge la Cornu, invitaţi de Anca. După Paşte, pe 14 aprilie, i-am promis lui Gabriel că merg la Craiova şi, de acolo, cu o echipă craioveană, la Gura Văii, în Mehedinţi. Mă duc cu plăcere, dar şi cu oarecari temeri. Aceşti prieteni mai tineri încă nu realizează că nu mai sunt, fizic vorbind, cel de acum câţiva ani. Sunt şubrezit, iau în fiecare zi medicamente etc.

Azi am citit toată ziua, până acum, şi voi citi şi în continuare, jurnalul lui Eliade. Înainte am citit Noaptea de Sânziene, romanul scris în exil. Impunător, complex, realist şi mitic, suferind totuşi de un viciu pe care încă nu mi l-am lămurit. Voi scrie despre el ceva (dar nu analitic) la rubrica din Ramuri.

Aşadar: Craiova, Turnu Severin, Gura Văii, unde U. S. a primit o fostă vilă de protocol a partidului, construită prin anii ‘60, plasată admirabil, cu vedere la Dunăre, hidrocentrală, malul sârbesc de unde nu răzbatea niciun semn că acolo ar fi război. Totul încremenit. La vilă ne aştepta un grup de confraţi din Turnu Severin, în frunte cu Romulus Cojocaru, altădată locvace şi gesticulant, acum, de când nu mai bea şi nu mai fumează, mai reţinut şi aproape taciturn. Ei înţeleseseră că vor fi eroii unei emisiuni televizate de o oră, pentru TV Craiova, retransmisă şi la Bucureşti, înţelegere greşită şi producătoare de decepţie. Au fost totuşi filmaţi citind versuri pe aleile din jurul vilei sau în interior, care cum a vrut. Emisiunea va fi însă mai parcimonioasă. Mi s-a luat şi mie un interviu de către o simpatică redactoare, pe una din terasele vilei, în spate văzându-se Dunărea. Era de fapt balconul apartamentului în care poposea Tito din când în când, în companie feminină, mereu alta, cum mi s-a spus. Aici a fost acum cazat, pentru noaptea petrecută la vilă, Gabriel Chifu, fără companie, iar subsemnatului, ca semn de mare cinste, mi s-a repartizat apartamentul lui Ceauşescu. Ca să fiu sigur că adorm, am înghiţit înainte un extraveral.

Momentul cel mai agreabil al expediţiei a fost incursiunea de a doua zi la Herculane, localitate ca şi ireală, pustie în soarele blând al acelei dimineţi strălucitor de curată. Marca cezaro-crăiască se vedea peste tot. Parcă aterizasem în altă lume, neverosimilă. Am revenit la realitate în acceleratul Turnu Severin - Bucureşti, mizerabil, cinci ore de drum la capătul cărora ne aşteptau munţii de gunoaie neridicate din zona Gării de Nord.