La telefon, doamna Mihaela Iovan, care este sufletul Ramurilor, îmi aminteşte că în decembrie revista la care colaborez împlineşte 105 ani. Cu delicateţea ce-i stă în fire, interlocutoarea mea nu-mi spune, dar mă face să mă gândesc la faptul că articolul pe care urmează să-l trimit pentru rubrica „Subiecte“ ar fi potrivit să-l leg de aniversare. Şi are dreptate. Puţine sunt publicaţiile noastre cu o apariţie care depăşeşte un secol. Dar nu este vorba numai de durată.

Acum cinci ani am participat la Craiova la sărbătorirea centenarului revistei, ca vechi colaborator, dar şi ca reprezentant al României literare. O sărbătorire căreia confraţii craioveni au reuşit să-i dea amploarea unui eveniment cultural naţional. Aveau toată îndreptăţirea să o facă. Alături de Viaţa românească, de Convorbiri literare, de Familia, revista Ramuri este una din instituţiile prin care românii îşi pot proba continuitatea naţională în cultură. Şi mai pot proba un fapt: că nu doar capitala a fost creatoare de bunuri culturale durabile, ci şi provincia românească. Am folosit pentru titlul articolului sintagma localismul creator, deşi nu-mi aparţine. Profesorul estetician Alexandru Dima este cel care a lansat cândva sugestiva formulă, dorind să definească astfel capacitatea provinciilor de a emite valori culturale, de a genera cultură. Că au existat în provincie mari edituri, cum a fost la Craiova, în interbelic, Scrisul românesc, azi reînviată, ziare şi publicaţii de factura Ramurilor, mari teatre, nu doar la Craiova dar şi la Caracal, spre a ne limita la spaţiul oltenesc, acestea sunt expresii ale localismului creator pe care istoricii culturii nu au cum să le ignore.

Cât priveşte Ramuri, am în faţă cele două masive volume ale impunătoarei monografii pe care a consacrat-o revistei pasionatul cercetător literar Florea Firan. Au apărut la noul Scris românesc în anii 2004-2005, cu prilejul sărbătoririi centenarului marii publicaţii craiovene. Sunt reflectaţi acolo nu doar o sută de ani de istorie culturală, ci şi de istorie. În prefaţa la volumul al doilea (epoca de după 1964), Gabriel Coşoveanu spune, pe drept cuvânt, despre Florea Firan: „este, într-un fel, trezorierul unei părţi importante din istoria urbei“. Şi nici nu putea fi altfel cineva care a cercetat până în amănunte istoria unei publicaţii cum a fost Ramuri, în toate chipurile implicată în istoria marelui oraş, vreme de un secol.

Începuturile Ramurilor, în veacul trecut (până nu demult veacul „nostru“), au fost legate de numele lui Nicolae Iorga şi de linia lui naţională. Aceasta reprezenta o tradiţie nepreluabilă de comunişti în anii sovietizării forţate a României. După 1947, revista nu a mai putut să apară până ce schimbarea (relativă) a cursului politicii oficiale a făcut posibilă, în 1964, reînnodarea firului. Din primul moment al reapariţiei, dincolo de concesiile inevitabile făcute politicului, Ramuri a militat pentru emanciparea de clişee, pentru îndepărtarea sechelelor dogmatice, pentru modernizare şi europenizare, în consens cu tendinţele mai largi din cultură, după ieşirea de sub monopolul realismului socialist. Sunt epoci distincte în evoluţia noii serii a Ramurilor, marcate de context şi de spiritul pe care l-au imprimat revistei conducerile succesive, în număr de cinci, dacă am socotit bine, echipele redacţionale şi de colaboratori, mereu în prefacere şi în vizibilă întinerire. Sunt cât se poate de fireşti primenirile, răsfrângând dinamica unui proces. Să nu uităm că, la activul publicaţiei craiovene sărbătorite azi, s-au adunat, iată, şi 46 de ani de istorie nouă.