I-am fost trei ani student, în vremuri de demult, desigur, la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Era asistenta lui Valentin Lipatti, şeful catedrei de franceză. Irina conducea la grupa noastră un seminar de la care eu nu cred să fi lipsit vreodată. Mergeam de plăcere, dincolo de ceea ce trebuia să învăţ. Irina se purta prietenos, ştia multă carte şi avea tact, era calmă într-un mediu agitat, greu de stăpânit, cum era al nostru. Angaja cu noi şi alte discuţii decât cele pe care le impunea obiectul seminarului. Ne spunea, de pildă, peste ce cărţi a mai dat la biblioteca Institutului de relaţii cu străinătatea, acela de pe Dacia, unde avea acces. A intervenit să ne obţină şi nouă permise de intrare, ceea ce pe atunci nu era chiar simplu. Accepta să meargă din când în când cu noi, studenţii ei, la „Albina” (fostă „Anghelescu”), o cafenea-cofetărie vestită înainte de război şi care îşi păstra faima şi acum, în anii ‘50, când se schimbaseră multe. Te impresionau, când intrai, marile oglinzi ovale şi faptul că pereţii erau îmbrăcaţi până la jumătate în lemn maroniu. Consumam cafele, îngheţată şi rom. De whisky ştiam numai din auzite. Azi fosta „Albina” e o ruină, cum e tot cartierul acela care ar fi putut fi un „cartier latin” al nostru. Este plasat în spatele Teatrului Odeon şi al hotelului Continental, în vecinătatea imediată a Universităţii şi a Institutului de Arhitectură. Începând din toamnă era împânzit de studenţi. Poate sunt şi azi, dar umblători printre ruine. Încă o zonă istorică a Bucureştilor expusă nimicirii, cu numeroase clădiri interbelice care stau să cadă, anume lăsate. Profesorul Andrei Pippidi e probabil la curent cu ce se întâmplă acolo, dar mai mult decât să se revolte în Dilema ce ar putea să facă?

Să mă întorc însă la Irina Mavrodin. O mare carieră didactică, la care totul ar fi îndreptăţit-o, nu putea să facă în vechiul regim, neimplicată, cum era, în activităţi politice. Chiar fugea de ele. Astfel că Revoluţia a prins-o numai lector, ca de altfel şi pe N. Manolescu. Profesoratul l-a dobândit mai târziu şi l-a exercitat mulţi ani la Craiova, spre norocul universităţii de aici.

Este locul măcar să amintesc şi alte înfăptuiri ale Irinei Mavrodin, din alte planuri decât acela al şcolii. A scris poeme de o sugestivă cerebralitate, reci, limpezi cuvinte, cum sună titlul unui volum al său. Sunt apoi marile studii despre clasici şi moderni, despre poetică şi poietică, despre noul roman francez, despre spaţiul literar continuu, despre poetica hazardului, incitante, pline de idei, deschise către vaste spaţii de cultură. Sunt, în sfârşit, traducerile, marile traduceri din Proust, din Madame de Staël, din Flaubert, din Camus, din Gide, din Cioran, din Gaston Bachelard şi din mulţi alţi mari francezi, mai vechi sau din veacul trecut. Sunt „lecturi productive”, spunea, despre scrierile Irinei Mavrodin, Adrian Marino, cel atât de puţin dispus să recunoască vreun merit confraţilor săi.

Ultima întâlnire cu Irina Mavrodin am avut-o acum trei sau patru ani, pe scările României literare, eu coborându-le şi ea urcând, cu greu, treaptă după treaptă, sprijinindu-se strâns de balustradă. – Vrei să te ajut? am întrebat-o. – N-ai cum, mi-a răspuns, de altfel aproape am ajuns. Ne-am despărţit. Am aflat mai târziu că e tot mai bolnavă, că nu mai iese, iar acum aflu că a murit. O mare durere mă încearcă.