Am recitit Camus, romanele, eseurile, Carnetele. Ar mai fi cartea neterminată pe care însă o amân, având de scris pentru R. Lit. ceva despre Panait Istrati. De fapt, despre cartea lui Mircea Iorgulescu dedicată lui Istrati. A apărut o nouă ediţie. Mircea a lucrat la ea în ultimele luni de viaţă, luptându-se cu boala, făcând tratamentele biochimice.

Am citit cartea lui Iorgulescu, îngrijită de Groşescu, prefaţată de Simion. Cuprinde studiile lui vechi despre Panait Istrati cu adăugirile făcute acum, cu o addenda care o actualizează. Voi scrie despre ea în R.Lit.

În continuare nu ies din casă, cu excepţia unor ţâşniri dimineaţa până la ziare şi repede înapoi . Citesc ziarele (de fapt, le frunzăresc), apoi din nou la lecturile importante, adică la Camus. Dar şi la cartea lui M. I. despre Istrati, pentru a scrie despre ea. M-a interesat, pe alocuri e captivantă.

Sunt orele 23,30. Nu pot dormi, deci notez în Jurnal cam ce-am mai făcut. M-am dus la Clubul Prometheus, la festivitatea decernării premiilor anuale, foarte consistente. M-am dus îndemnat de G., care ţine să nu renunţ cu totul la „normalitate”, adică să nu mă rup cu totul de lumea culturală, cum a văzut că am tendinţa, să „ies”, să mă mai văd cu unul, cu altul. M-am văzut acolo cu Ileana M., cu Şt. Agop. şi doamna, cu alţi confraţi nemaiîntâlniţi de mult. În rest, foarte mulţi tineri, tineri de tot. La un moment dat, tot aruncând priviri în jur, mi-am zis că ce caut acolo? Sunt cel mai bătrân din adunare. Mai erau Pleşu, Negrici (membri în juriu), mai era Valerian Sava, dar şi ei mai tineri decât mine, chiar dacă nu cu mult. Nu cumva sunt, deci, cel mai bătrân? M-a trecut un frison, dar m-am mai liniştit observând că era acolo şi Paul Cornea, fostul nostru profesor de la Filologie, acum la 88 de ani. Nu-i arată. M-aş fi bucurat să ia el marele premiu (100.000 lei !) dar l-a luat pictorul Sorin Ilfoveanu. Am plecat rapid după festivitate, nu prea mai pot să comunic cu nimeni şi cred că m-am schimbat şi la înfăţişare. Am simţit dificultatea unora de a mă recunoaşte, după cum şi a mea de
a-i recunoaşte pe alţii, nevăzuţi de mult. Apar vechi cunoştinţe, mi se adresează, îmi par cunoscuţi, dar nu ştiu de unde să-i iau. Penibil!

Mai grav este că nu-mi iese nimic ca lumea din ce scriu, aşa mi se pare, cu toate că G. îmi spune că e boală veche, totdeauna am fost nemulţumit de ceea ce scriu. Totdeauna te-ai comportat aşa, îmi spune G., nimic din ce faci nu te mulţumeşte, dar lasă-i pe alţii să se pronunţe despre cum scrii, tu scrie şi atât. Uşor de zis!

Au murit prea mulţi din vechea generaţie aşa că se apelează mereu la mine, ca supravieţuitor. Să dau articole, prefeţe. De pildă V. S., criticul de film, îmi solicită un text de recomandare pe care să-l aşeze pe coperta ultimă a cărţii lui ce stă să apară. O carte despre filmul românesc. Dar filmul, filmul românesc e un domeniu în care sunt lipsit de minimă competenţă. Îl voi refuza, cu multă părere de rău, pentru că nu pot vorbi, fie şi convenţional, despre ceva ce nu ştiu deloc. Nu am nicio cădere, nici urmă de pricepere. Ar fi fost să-l prezint pe V. S. şi la Târgul de Carte, în compania unor regizori de prim rang. Aud că există un nou val în fimul românesc, iau românii premii peste premii, dar eu unul mă aflu în afara acestei lumi. Nu am văzut niciun film românesc nou, atunci cum să mă amestec ?

Altceva: să prezint, tot la Târg, o revistă nou înfiinţată, „Bucureştiul literar şi artistic”, editată de vechiul meu prieten Coman Şova, cu Florentin Popescu în echipă. Asta mai merge, la reviste, totuşi, mă mai pricep. Mă voi duce mâine la Muzeul Literaturii Române unde va fi o lansare şi unde sunt programat să vorbesc. Acolo voi vedea şi noua revistă. Faptul că apare, când atâtea altele dispar, din lipsă de bani, este de salutat.