Din jurnal (1999)
de Gabriel Dimisianu
12 septembrie
O banalitate mereu confirmată: fuga timpului cu viteză tot mai
mare, ameţitoare, nebunească. Din 23 august n-am mai însemnat nimic şi nu ştiu
când au zburat trei săptămâni şi mai
bine. Între timp am fost într-o duminică la Pasărea, unde Horia Andreescu are o
casă. Ne-a invitat soţia lui, Corina, o foarte energică doamnă, deşi cu
aparenţe de fragilitate. În tinereţe semăna cu Maria Schell, aceeaşi
luminozitate în ochii albaştri. H. A. a fost surpriza, prietenos, cald.
A fost apoi săptămâna de calvar cu zugrăvirea odăii mele,
scoaterea cărţilor (35 de saci!), apoi reaşezarea, operaţii care m-au
copleşit. Acum trebuie să scriu până
mâine un articol despre noul roman al
lui Buzura, nu cred că voi reuşi. Poimâine plec la Bacău cu N. M. , la zilele
Bacovia, unde el primeşte premiul cel mare iar eu, preşedinte al juriului în
absenţa lui Al. Paleologu, trebuie să i-l înmânez. După cele de la Craiova şi
Oneşti, e al treilea juriu din care fac parte şi care îl premiază pe N. M. S-au
înmulţit premiile care-l asaltează pentru că, printr altele, e anul în care
devine sexagenar.
19 septembrie
Am fost la Bacău cu Nichi, miercuri şi joi. Şi-a încasat premiul,
a ţinut mici discursuri de succes relativ, mai mult succes având pe stradă unde
era recunoscut. O băcăuancă l-a oprit, i-a urat sănătate căci avem nevoie
(băcăuanii) de dumneata. Efectul apariţiilor dese la televizor.
Ieri, sâmbătă, am fost la parastasul lui Valeriu Cristea, de şase
luni. În afară de familie, numai noi, dintre prieteni. Doina, care este un
înger, pentru altceva nu mai trăieşte decât pentru a-l pomeni pe Valeriu.
Norocul ei sunt cei doi nepoţi şi soţiile lor, tineri care au ţinut la Valeriu
şi ţin la ea. Nu mai fusesem poate de cincisprezece ani în acea casă, chiar mai
demult, în anii de început ai prieteniei noastre. E totul straniu, acolo, fără
Valeriu. Geta constată la un moment dat, privind biblioteca: - şi Valeriu are
ediţia Torouţiu. Ce ciudat, şi totodată ce firesc a sunat
acel şi Valeriu are...
27 septembrie
M-am speriat de îmbolnăvirea G. săptămâna trecută, joi toată ziua
şi înainte miercuri noaptea a făcut
febră destul de mare. Ce descumpănit
sunt când G. e bolnavă, nu ştiu
pur şi simplu ce să fac, mi se pare că mă aflu în cea mai aberantă situaţie.
Prefer (ce spun prefer, e prea puţin),
mă simt mult, infinit mai bine dacă eu sunt cel bolnav. Dar nu e asta o
formă de egoism şi de comoditate? Tu eşti bolnavul, iar celălalt să-şi bată
capul, să-şi frângă mâinile, să te încurajeze şi să te scoată la liman.
4 octombrie
De trei zile fără telefon.
Parcă nu sunt în apele mele, deşi când funcţiona eram enervat că mă tot sunau unii şi alţii
mai totdeauna cu interese la R.L. sau pe
G. , încă mai des, cu interese la editură.
D. Ţ. mi-a trimis ultimativ (îmi dă ultima şansă) un text ironic,
o şarjă la adresa revistei, dar şi a lui Ion Pop, care nu l-a trecut în Dicţionarul Operelor (didactic). Nu e prima dată
când se supără că nu e citat, că nu e
luat în seamă de critici etc. Şi totuşi s-au scris deja despre el două cărţi. E
puţin lucru? Pe noi (pe R.L.) ne sfichiueşte pentru că i-am refuzat o
proză care sfârşeşte apoteotic cu o scenă de felaţiune. Dă vina pe domnişoarele
pudice de la R.L., dar fapt este că eu am decis să nu publicăm proza cu
acel final, şi nu domnişoarele. O voi spune într-o notă ataşată protestului pe
care ni l-a trimis.
2 noiembrie
Am fost la Oneşti, apoi la Tescani să-l sărbătorim pe N. pentru cei 60 de ani ai săi de care se
apropie vertiginos. M-am produs citind textul (schiţa de portret ) care va
apărea în R.L. N. umanizat, cum
li s-a părut tuturor, afectiv şi afectuos, cum îl surprind tot mai des în
ultima vreme. Vechiul lui cinism pare să sufere o dislocare majoră în anii
din urmă.
4 decembrie
A continuat sărbătorirea lui N.M. în Bucureşti, la Fundaţia
Culturală Română, cu multă lume şi foarte amestecată, cuvântări emoţionate,
şampanie, bufet. Iar la redacţie N. M.
din nou sărbătorit, acum pentru apropiata zi onomastică (Sf. Nicolae), după ce
acum două săptîmâni îl sărbătorisem pentru sexagenariat. Ce mai, luna N. M.,
cum a spus cineva.
20 decembrie
In zilele care ne-au mai rămas din acest an, poate la Cornu, unde
plănuim să mergem de sărbători, voi încerca să scriu ceea ce de mult mi-am
propus şi am tot amânat: evocarea unui
episod din copilărie pe care l-aş intitula O librărie din Brăila şi ar
fi de reînviat atmosfera brăileană, oameni care au fost, imaginea tatei şi a
lui Teodor Manea, figură impozantă a burgheziei mijlocii, exponent al clasei
negustoreşti, una din notabilităţile vechii provincii. Din păcate, am tot
amânat să scriu şi impresiile pe care le adunasem s-au tot şters şi mi-e tot
mai greu să le recompun. Ar fi păcat să nu izbutesc, mai ales pentru că această
restanţă mă ţine în loc de la alte lucruri şi trebuie să mă eliberez de ea.
|
|