Poetul celor 11 elegii (1966), al Necuvintelor (1969) şi al Epicii Magna (1978) a creat şi a susţinut iluzia inovaţiei perpetue şi complete prin procesul unei semioze inepuizabile a cărei dinamică era infuzată metaforic până la camuflarea totală a filonului modernist pe care îl urma. Conştient că simbolizarea în gol are o logică interioară care oferă premise suficiente pentru structurări multiple şi îi conferă poeziei autoconsistenţă estetică şi ontologică, poetul a creat nu numai un univers compensatoriu, dar şi o mitologie în care fondul livresc – întins din antichitate până în ultimele răbufniri ale modernităţii –, se întretaie cu mirajul ştiinţific, cu cel filosofic şi cel tradiţional, în genere. Este şi motivul pentru care i-am atribuit lui Nichita Stănescu „neomodernsimul proteic”.

Cazul Nichita Stănescu este deosebit de spectaculos citit prin prisma teoria lui Harold Bloom, dat fiind că există câteva aspecte particulare, centrale pentru exegeza şi hermeneutica textului stănescian, pe care criticul şi teoreticianul englez nu le-a anticipat în studiul său. În primul rând, „ultimul Nichita” va resimţi anxietatea influenţei „primului Nichita” mai apăsător decât pe cea a oricăruia dintre precursorii săi. În rândul al doilea, în conjunctura istorică dată, devenise o prioritate reluarea unor formule poetice anterioare, iar recitirea marilor moderni interbelici, dar şi a lui Mihai Eminescu, este atât inconştientă, cât şi voluntară, necesară şi programatică, am zice. Un al treilea element este lectura criticii care a ridicat în jurul operei stănesciene câteva rânduri de lentile concentrice cu efecte mitologizante. „Mepriza poetică” care pentru Bloom „reprezintă în mod necesar studierea ciclului de viaţă al poetului-ca-poet”, înţeleasă prin complexele raporturi dialectice dintre „substituţie” şi „sublimare” cu apogeul în „fantezia familiară”, nu presupune în niciun fel presiunea pusă de instanţa critică sau de cea a cenzurii unui sistem politic totalitar asupra unui destin poetic.

Cu toate aceste impedimente, cartea lui Bloom ne pune la dispoziţie o teorie care ne oferă sugestiile în funcţie de care vom analiza evoluţia operei lui Nichita Stănescu. Evident, cele şase tipuri de „meprize poetice” pe care le propune Bloom – Clinamen, Tessera, Kenosis, Demonizarea, Askesis şi Apophrades – sunt aproximări, iar un poet puternic, cum este Nichita, le poate folosi pe toate în alienarea, melancolia sau lupta sa anxioasă cu un înaintaş, cu o tradiţie sau cu întreaga tradiţie. În cazul lui Nichita nu există un înaintaş cu statut paternal. „Istoria influenţei fertile” din opera lui Nichita Stănescu reflectă evoluţia poeziei acestuia, iar schimbările majore de tactică reprezintă criteriul stabilirii unor nivele şi etape de creaţie în cadrul acestei evoluţii.

Lucrurile sunt spuse ireversibil, nu-l mai pot ajuta pe poet să-şi regleze tonul, ci numai să recunoască perimarea lor şi să conştientizeze preaplinul tradiţiei. Încărcătura existenţială a versurilor respective nu are nicio relevanţă dacă nu pot fi repetate de poet fără să fie atribuite înaintaşilor săi. Dialogul lui Nichita cu „Odă (în metru antic)” are şi alte episoade, însă în aceste versuri recunoaştem nevoia de ruptură, iar plasarea în chiar primul poem al volumului ni-l recomandă ca pe un adevărat manifest.

Poetul nu se opreşte aici, mai încearcă şi alte voci: „A fi sau a nu fi/ aceasta-i întrebarea./ Bineînţeles că aceasta e întrebarea./ Mă şi mir că n-a mai fost pusă./ Cred că am găsit ceva, însă./ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră./ Nu, nu e bun./ E vechi, e vechi…”

Finalul acestei secvenţe este tocmai acea anxietate resimţită faţă de propria poezie anterioară, dat fiind că versurile „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră” apar şi în poemul „Cântec” din volumul Dreptul la timp (1965). În căutarea unui altceva care-i poate fi dat numai de o entitate intermediară, cum este îngerul, poetul este urmărit de aceste reflexe ale memoriei care-i amână desprinderea de vechiul „eu”. Poemul poate fi citit prin mepriza poetică numită de Bloom demonizare, fiindcă Nichita reduce cele primite de la Esenin şi Eminescu la acel permanent „imediat” existenţial exprimat de Shakespeare în celebra frază „a fi sau a nu fi”, care pare a fi nu numai rezolvarea propriului poem, ci şi rezolvarea poemelor predecesoare. Citit astfel, poemul se deschide şi în latura sa existenţială, fiindcă ciclul moarte-viaţă e „rezolvat” prin „învăţarea” muririi, iar învăţarea muririi, printr-o mişcare ciclică, se face în diferenţa dintre „a fi sau a nu fi”.

Poetul va duce cu siguranţă de sine „Luptele” din Necuvintele (1969), pentru ca apoi să dejoace „Unsprezece feluri de a-ţi pierde lumea”, descoperind În dulcele stil clasic (1970) o altă formă prin care să-şi trateze anxietatea care ameninţa să-l arunce din propriul joc în vârtejurile abstracţiunilor abisale şi ireversibile.

Autorul care-şi ceruse Dreptul la timp (1965), cu o efervescenţă nemaiîntâlnită în poezia românească de la primul val avangardist până la el, îşi extrage vitalitatea vizionară din tradiţia interbelică, fără să nege vreunul dintre filoanele acesteia. El va avea, totuşi, complexul unicului început şi va aspira, în chip neoromantic şi modernist deopotrivă, spre crearea unei cosmogonii complete şi autonome.

Raportată la „meprizele poetice” pe care le cultivă conştient sau care sunt doar urmarea tipului de structurare a discursului poetic pe care-l practică, viziunea poetică stănesciană poate fi redusă la aspiraţia continuă spre „individuaţie” şi la „lupta pentru întâietate”. Pot fi interpretate în această cheie multe dintre dimensiunile, temele şi motivele literare stănesciene, de la orgoliul necuvintelor sau al genezei cosmogonice, până la căutarea limbii perfecte şi a crizelor de limbaj provocate de această căutare.

　2 Harold Bloom, Anxietatea influenţei, Piteşti, Editura Paralela 45, p. 59.

　3 Idem, p. 53.

　4 Idem, p. 61.

　5 Nichita Stănscu, Noduri şi semne, colecţia BPT, Bucureşti, Editura „Curtea Veche” şi „Jurnalul Naţional”, 2010, p. 336.

　6 Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 260.

　7 Monica Spiridon, Melancolia descendenţei. O perspectivă fenomenologică asupra memoriei generice a literaturii, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 10.