La trei ani de la integrala de poezie Apocalipsa după Marta şi la opt ani de la volumul Scara lui Iacob, Marta Petreu a revenit în 2014 cu un volum de poeme numit Asta nu este viaţa mea, apărut în „Seria de autor” care-i este dedicată de Editura Polirom.

Negaţia din titlu nu se dezvoltă în ofensive sau replieri metapoetice ori textualiste, cum s-ar putea înţelege din transcenderea realităţii numită aprioric viaţă, ci prefigurează o scindare esenţială a eului, pus faţă în faţă, tot mai direct şi nemilos în poezia Martei Petreu, cu moartea, cu destinul, cu blestemele părinteşti, cu limitele sângelui şi tremurul cărnii, cu frigurile şi depărtarea.

Nimic nu este de hârtie în această poezie care nu-şi ia timp să se întoarcă spre sine, să se întrebe despre existenţa şi mijloacele sale, despre aderenţa la viaţă sau să-şi provoace crize de limbaj. Aşadar, poezia nu se ia pe sine ca obiect, ca la cea mai mare parte dintre optzecişti, şi nici nu mai are nevoie să se transpună în arte poetice prin care să-şi propună sau să-şi impună chei de lectură sau să-şi conţină interpretarea. Această firească aşezare în poezie creează un puternic efect de autenticitate, fără surogate compuse din subterfugii sau inginerii de limbaj şi fără durităţi inutile. Există, totuşi, în poemul „Cu ochii închişi”, un vers care sugerează locuirea în carte a eului: „Luminează-mă şi tu măcar o dată când mă priveşti/ să prind puteri/ pune pe mine bun de tipar”; iar în ultimul poem din volum, „Gunoiul”, apare o inserţie de aceeaşi natură: „Oricum – după aceea nu mai este nici un fel de durere/ nu-ţi face griji/ tot nu poţi să răscumperi nici un colţ de coală/ pe care-ai fircălit un fragment de poem”. Sunt însă insignifiante în economia unităţii volumului.

În urma gestului nihilist al întoarcerii spre propria naştere biologică pentru a o anula, după cum rezultă din confruntarea datei din poemul inaugural cu cea din biografia poetei, are loc, de fapt, conştientizarea fatalităţilor existenţei şi a disocierii între vocea rostitoare şi eul rostit, trecut prin metamorfoza kafkiană, deplâns pentru umilinţele care-i sunt rememorate, hărţuit, disecat până la sânge etc. Această încercare fără sorţi de izbândă asupra primei limite a fiinţei prefigurează şi limitele timpului, în funcţie de care este structurat întregul discurs: „conduceam nebuneşte prin noapte am ajuns lângă moară sub hagău/ dar peste canalul morii nu mai era nici un pod nici o punte nimic:/ iar peste un asemenea canal nu poate trece nici pasărea-n zbor/ nu ajung la vreme în iunie 1954 când ei s-au iubit/ nu pot nicicum să previn catastrofa/ mi-am spus// şi m-am oprit”. Aşezarea în viaţă nu este la fel de firească precum aşezarea în poezie, de unde şi tensiunile dintre cele două euri care se pândesc.

Martea Petreu este o poetă a marilor teme atât în volumul Asta nu este viaţa mea, cât şi în cele anterioare, scriind o poezie cu mize existenţiale generate de fervoarea „nihilismului activ”. Fiecare dare de seamă a eului rostitor despre cel biografic survine printr-o dedublare sau contopire de planuri, precum în „Cerul s-a lăsat la pământ”, poem de forţă, construit magistral: „Tată: te iubesc – mă pomenesc spunând. Te iubesc:/ pentru că noi cei din neamul nostru avem sângele întunecat/ noi nu degeaba am fost căliţi de mici în blesteme şi lapte/ noi rezistăm la orice/ când cineva ne strigă seara din drum noi ne-ntoarcem/ să îi vorbim/ dar nimeni dar nimic nu-i nicăieri/ mama noastră nu degeaba ne-a alăptat ani mulţi/ în ea nu degeaba curge un sânge gras şi vânăt ca viaţa”. Dar profunzimea şi sublimul acestui poem ies la suprafaţă deplin odată cu lectura altuia, dinspre finalul cărţii: „Noi n-am fost scăldaţi în sânge negru ca Siegfried/ Dar pe noi nu degeaba mama ne-a călit în laptele ei de mamă/ cald/ şi nu degeaba ne-a blestemat pe toţi trei de mici/ să fim ca ea/ să n-avem parte de ce iubim/ şi-n schimb să nu murim// Noi rupem piatra ca pâinea şi-o mestecăm tăcuţi/ noi rezistăm/ ne doare şi nu murim/ Orice ar fi – noi nu murim nicicând nicicum/ nici dacă vrem/ Oamenii vor căuta moartea şi n-o vor afla/ vor dori să moară şi moartea va fugi de ei – aşa ne-a blestemat pe toţi/ mama/ ţinându-ne în poală şi cântând încet// Mama ne-a scăldat de mici în lapte amar/ de mamă amară/ Noi nu murim ci numai trecem întunecaţi şi foarte singuri” („Cântec de leagăn pentru Anaugustinmarta”). De altfel, arhitectura întregului amplifică fiecare poem în parte, motiv pentru care este recomandabil ca acest volum să fie citit integral, liniar, mai ales că poeta recurge şi la succesiunea naturală a anotimpurilor şi stabileşte subtile relaţii între vreme şi stările rememorării.

Calendarul este traversat de ritmuri şi căi arhetipale bătătorite bine în literatură, a căror înfruntare şi asumare presupune riscul prăbuşirii în locuri comune şi dezechilibru la nivel discursiv. Un exemplu în acest sens ar fi curgerea vieţii spre mare, simbolul finitudinii timpului şi al ieşirii din viaţă, respectiv metafora vieţii ca râu. Dar poeta reuşeşte prin forţa expresiei să-şi găsească propriile intrări, pe care le descrie cutremurător, într-un limbaj ascuţit, bine dozat stilistic, cu efecte autenticiste dintre cele mai brute şi, totodată, rafinate: „Pentru că noi avem soluţie la orice: marea/ Ea ne primeşte oricând la orice vârstă/ singuri/ goi/ ea ne leagănă şi ne ostoieşte/ cu burta-n sus şi grei de schije/ cum îi venim”, se încheie poemul „Cerul s-a lăsat la pământ”. Două poeme se numesc „Intrarea în mare” şi „La vărsarea în mare”, iar în finalul poemului „Oglindirea” se reflectă nu numai despărţirea dimensiunilor temporale ale celor două euri, ci şi despărţirea acestora de „marea” absenţei tatălui: „Stau aici uitată şi păzesc mările să nu curgă în alta/ cele de sus cu cele de jos să nu se amestece încă/ şi-n tăietură/ pe apă pe tristeţe pe cositor/ chipul tatălui/ dacă apare/ să plutească neted măcar o vreme/ să-mi făgăduiască încă o dată ceva ce-n veci n-o să mai uit:/ o arcă o mânie o nimicire”.

Tema absenţei tatălui este recurentă şi în acest volum, fiind reluată, de asemenea, şi topica biblică, cel mai evident în cei doi „Psalmi” şi în „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, însă înmuiată cu bună ştiinţă pentru a exprima distanţa insurmontabilă faţă de divinitate şi pentru a marca lipsa de revoltă sau devoţiune.

Titlul volumului poate fi interpretat ca o înstrăinare provocată de accentele nihiliste prin care eul hiperconştient de sine se retrage în acele infrarealităţi de unde-şi poate înfrunta corporalitatea, unde-şi poate elimina umorile negative moştenite pentru a se esenţializa, fără să-şi dorească explicit unitatea. Postat în faţa unei biografii de care se poate disocia descriind-o, eul, în fond, se recunoaşte negându-se: „Căci asta nu mai sunt eu. Sunt mărgeanul scos din mare/ (…)// asta nu mai sunt eu şi-asta nu este viaţa mea/ recunosc eu cu voce clară/ stând pe piatră în faţa uşii/ piatra albă pe care ne-am scuturat picioarele/ trei generaţii din neamul meu – unul nu mai rău decât altul” („Străinul”). Negarea vine de multe ori însoţită de rememorări care afirmă vieţuire, ca în poemul „Trec zilele”: „Citesc Biblia să-nvăţ blesteme: eu am stil –/ sunt neagră/ sunt o zi tropicală năruită sub disperare/ sunt om sunt corp ceresc părăsit de lumină// asta nu ştiu ce este şi nici pentru cine/ asta nu este viaţa mea şi-asta nu sunt eu/ chiar dacă doare ca la facerea lumii”.

Pare că negarea vieţii nu este posibilă, de fapt, decât prin uitare, dar uneori pentru asta este nevoie, pentru a fi desăvârşită, de ieşirea din timp, de cufundarea în marea de la capătul timpului. Este nevoie de un eu care s-o rostească, un eu esenţial, neconfecţionat livresc sau metapoetic. Este nevoie de un eu rostitor care să-şi accepte înstrăinarea ca pe o eliberare, care să ştie să uite după ce recunoaşte. Marta Petreu nu se întreabă nicio clipă asupra posibilităţilor şi condiţiei poeziei, ci-şi eliberează eul să se întrebe asupra vieţii. Este o răsturnare a raporturilor de care poezia românească are nevoie, iar când se întâmplă la acest nivel, cu această ţinută stilistică, profunzime şi forţă, poezia se reafirmă ca valoare fundamentală a spiritului.