Fără să se dedubleze sau să privească narcisiac în propria scriitură, aşa cum a făcut-o Roland Barthes în cartea al cărei titlul-l parafrazez denumindu-mi cronica (Roland Barthes par Roland Barthes), Eugen Negrici ne propune, prin cea mai recentă apariţie editorială a sa, un „jurnal” mai degrabă „extim” (Michel Tournier), decât intim, scris dintr-o rememorare-lectură, semiotică, mai mereu demistificatoare, niciodată atinsă de morbul autenicismului patetic sau exhibiţionist. „O carte este o lungă respiraţie care se studiază ea însăşi pe sine”, scrie Radu Petrescu în debutul unui al doilea Ochean întors (datat 1956, manuscris format din 453 de pasaje numerotate, Paralela 45, 2001) spre sinele său livresc. Sesiunea de toamnă este un lung metraj format din momentele şi etapele acestei respiraţii, realizat cu virtuozitate de Eugen Negrici în doi timpi, unul al întâmplărilor, meditaţiilor, reflecţiilor (re)amintite, celălalt, al interpretării, lecturării lor. La o privire mai atentă, se observă că autorul, ca un redutabil fondist (atlet sau înotător), inspiră aerul rece al evenimentelor din trecut şi expiră aerul cald al prezentului interpretării într-un ritm în care se întrepătrund, simetric atunci când simte nevoia, cronologia relatării şi cea a complementum-ului sau cea a momentelor de compleo fossam. În final, cele două planuri se sincronizează, existând o singură cronologie.

Sesiunea de toamnă nu este un jurnal propriu-zis, ci o trecere spre jurnal, o „încercare” (eseu) a jurnalului, un jurnal semiotizat, aş spune. Este, şi astfel ajung la Barthes, o etapă în evoluţia scriiturii: „Sub acoperirea disertaţiei distruse, ajungem la practica obişnuită a fragmentului; iar de la fragment, alunecăm uşor către «jurnal». Şi-atunci mă întreb dacă nu cumva scopul tuturor acestor treceri nu este, de fapt, acela de a asuma dreptul de a scrie «un jurnal»?” (Roland Barthes, Roland Barthes despre Roland Barthes, traducere de Sorina Danailă, Chişinău, Editura Cartier, 2006, p. 116). Fragmentată este şi cartea anterioară a lui Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, în care sunt strecurate şi subtile menţiuni autoreferenţiale. Demersul auctorial din Sesiunea de toamnă este conectat, de fapt, la întreaga operă. Acelaşi Barthes, despre acelaşi Barthes, afirmă: „Trăiesc iluzia că, frângându-mi discursul, încetez să mai vorbesc imaginar despre mine însumi şi, astfel, atenuez riscul de transcendenţă; dar cum fragmentul (haiku-ul, maxima, gândul, pagina de jurnal [aflate şi în compoziţia scrierii lui Negrici]) este, în cele din urmă, un gen retoric, iar retorica acel strat al limbajului care se pretează cel mai bine interpretării, iluzionându-mă că mă dispersez, nu fac, de fapt, altceva decât să recâştig, cu înţelepciune, albia imaginarului” (Idem, p. 115). Ori dobândirea „înţeleaptă” a puterilor imaginare este absolut indispensabilă în munca, exercitată de critic, pentru menţinerea în viaţă sau resuscitarea textului literar. Declicul interceptării expresivităţii involuntare ţine de forţa imaginaţiei, dezvăluirea şi surprinderea literarităţii, precum şi descrierea mecanismelor generării textului, de raţionalitate.

Recurentă şi în această carte este problema interpretării, a gestionării intenţionalităţii autorului care, vorba ceea, numai printr-un exerciţiu de citire a gândurilor sau de spiritism poate fi cunoscută pe deplin, altfel numai aproximată, bănuită, intuită. Dar mai important în actul lecturii este introducerea unei structurări, nu depistarea unei structuri (după cum ne învaţă profesorul Eugen Negrici), adică efortul completării şi câştigarea dreptului de coautor. Putem face cu adevărat abstracţie, în cazul operei, de „bălegarul care o hrăneşte” (p. 9)? Nu în totalitate, aşa cum nu putem cunoaşte complet nici intenţiile sale. Dar, precum Anna Magdalena Bach, putem accepta că în preajma unui creator de geniu, ca Bach, „fiinţa se lasă copleşită de lumina divină”, devenind „ea însăşi parte din acea lumină” (p. 10), după cum spune Eugen Negrici convins de o notă a soţiei compozitorului. Ceva mai indirectă, dar la fel de relevantă, este şi observaţia stârnită de lectura din Marquez, la care admiră „curajul de a completa, cu detalii realistice, o intuiţie metaforică trăită ca realitate prin consemnarea – ca palpabile – a consecinţelor vieţuirii în interiorul metaforei (sau hiperbolei)” (p. 31). „Care sunt acoperirile?” se întreabă odată cu autorul romanului Un veac de singurătate. „Ironia? Sugestia ironică a prezenţei unei uriaşe scamatorii, a unui cititor care e invitat să nu se mai sinchisească, să realizeze miracolul artei, să nu se mai îndoiască de puterile ei vrăjitoreşti” (ibidem). De-a lungul operei sale critice, Negrici a sesizat că, cel mai adesea, în literatura română, criticul este cel care a trebuit să facă această „invitaţie” şi tot el să se „mire”. „Curajul de a completa” este iniţiativa prin care este scoasă din ascundere expresivitatea involuntară.

Sesiunea de toamnă conţine şi multe episoade autobiografice. Din paginile sale se poate afla despre devenirea criticului Eugen Negrici, despre perioada studiilor sale, despre anii petrecuţi la Craiova, despre „întâlnirea” cu Didahiile lui Antim Ivireanul, despre relaţia cu providenţialul Mircea Ciobanu. Flash-urile narative sunt savuroase, de atmosferă, episoadele de la vânătoare, de asemenea: „Aristocratul subţire, câinele cel mai rasat din Bucureşti, elegantul, apelipisitul Gandhi, cel din spiţă franceză, hrănit cu cele mai igienice boabe şi partener uman al tuturor meselor familiei – a mâncat o făzăniţă cu gheare şi fulgi cu tot, fapt verificat şi mărturisit de compoziţia celor patru borâturi. Aşa se explică dispariţia lui preţ de o jumătate de oră, în stuful acoperit cu zăpadă, dispariţie care m-a făcut să disper că s-a rătăcit sau că a murit de efort. Când a ieşit din stuf, a păşit marţial pe lângă mine, prefăcându-se că mă ignoră” (p. 202). Sunt prezentate varii şedinţe oficiale şi defilări din vremile comuniste, episoade din vizita postcomunistă în China, câte ceva despre viaţa literară etc. Unii vor spune că prea puţin pentru cititorul-voyeur, ahtiat după corespondenţe, memorii, jurnale. Este însă suficient pentru coagularea firului biografic şi a profilului uman. Autoironic, detaşat sau, dimpotrivă, implicat, ferm şi comprehensiv, Eugen Negrici scrutează analitic atât realitatea socială ante- şi postdecembristă, cât şi viaţa literaturii.

Revenind la cealaltă miză a cărţii, ca etapă în evoluţia gândirii şi scriiturii lui Eugen Negrici, „mărturia” din prima pagină conţine capcana începutului fără început, a acceptării că „jurnalul rămâne un act de literatură”, cu toate convenţiile sale, cu jocul de-a măştile, practicat cu grijă prin „a aduce deasupra feţei pe acelea care sugerează francheţea şi intimitatea”, „când nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi” (p. 5).

Mai există „O mărturie” a lui Eugen Negrici, „în loc de prefaţă la ediţia a II-a” a Expresivităţii involuntare (2000), de numai două pagini, în care sunt „justificate” sintetic opţiunile sale critice, punând faţă în faţă scrierile clădite pe ideea expresivităţii involuntare şi pe cele din raţiuni de sistematizare: „Aş putea spune că, redactând – fără pasiune – Sistematica poeziei şi supunând cu silă miraculoasa diversitate a lumii poeziei unei meschine operaţii reductive, am avut tot timpul nostalgia metodei contrare – aceea a multiplicării efectelor prin evidenţierea celor neintenţionate”. Acest proces l-a săvârşit prin „înnoirea obiectului – peste intenţia autorului sau împotriva acesteia”, fiindcă printr-o astfel de implicare a interpretului este intensificată plăcerea şi sporeşte ceea ce Nietzsche numea „sentimentul Fiinţei”. Sesiunea de toamnă ne oferă posibilitatea să privim din interior acest traiect critic, aceste suprafeţe şi, împotriva a ceea ce au înţeles unii din Iluziile literaturii române, această grijă pentru literatură, pentru artă în genere.

Aceeaşi grijă pentru literatură, definitorie pentru sistemul literar pe care ni-l propune Eugen Negrici, transpare şi din finalul Sesiunii de toamnă. Autorul mărturiseşte că la intervale imprevizibile de timp îi apare în minte un zid părăginit, la baza căruia este o statuie care părea că vrea să iasă de acolo: „Spinarea aceea strivită sub straturile de gresie, obrazul lipit de ţărână, ceafa apăsată de mormanul de pietre m-au făcut dintr-o dată să mă gândesc la neodihnitul, milenarul efort al artei de a ieşi de sub apăsarea nemiloasă a acelor forţe care au năzuit mereu să o supună, să o folosească, să o slugărească. (...) Trupul, în toată lungimea lui, juca cu folos rolul unui material solid de construcţie: era lespedea pe care o pui unde vrei şi unde trebuie pentru a sprijini şi întări un edificiu. Visul – prea adesea împlinit – al tuturor ideologiilor” (p. 235). Eugen Negrici despre Eugen Negrici? Da, Eugen Negrici despre literatură, literatura despre Eugen Negrici. Nu importă, transpare că Eugen Negrici iubeşte literatura sincer, fără să o menajeze. Şi ce dovadă şi mărturie mai mare ca un jurnal?