Cu o cruzime faţă de sine, comparabilă în poezia noastră cu cea a Angelei Marinescu, necruţătoare şi lucidă până la limitele cele mai întinse şi mai adânci ale spaimei („Spaima mea e o baltă galbenă de urină”, Fărăîndoiala – fragmente –), Ligia Dan scrie Metonimiile morţii, volumul său de debut în poezie (editorial a debutat în 2012 cu Olga Caba. Monografie, Editura Limes, la origine teză de doctorat), cu cuţitul direct în muşchii înfioraţi ai inimii şi pe scoarţa cerebrală tremurată de omniprezenţa morţii. La suprafaţă, în piele şi pe chip, ies flori şi mărăcini, o bucată de natură vie, ascunsă, adesea, după măşti: „Îmi fardez faţa fără zgomot./ O acopăr cu o peliculă îmbujorată./ Trasez, apoi,/ gravă – cu un creion grena – conturul acestei guri/ (…)// Gura aceasta mă va târî/ la capătul ultimei mele respiraţii/ şi-mi va tipări în privire/ trapa sub care mă voi clătina/ încâlcită în mine.// Îmi fardez faţa, iar sub stratul gros/ simt cum mă chircesc./ Şi albesc fără zgomot” (Fără zgomot). Iată, şi în 2016, care nu mai este de multă vreme anno domini pentru poezie, cum nici pentru Ligia nu mai este, din moment ce scrie „Rodeam cu credinţa unor câini de pe lângă cantină/ puţinul rămas pe oasele lui Dumnezeu” (Puţinul rămas), se mai face poezie „numai” fiindcă altfel nu se poate, şi nu din joacă, temeiuri sau calcule culturale. Livrescul şi intertextualitatea nu lipsesc, sunt tentacule vii, care prind cu forţă viaţa şi o irigă, nu o sugrumă, în acest sens fiind invocate, simbolic, numele optzeciştilor Alexandru Muşina şi Mariana Marin. Bolovănoase sunt secvenţele în care poeta caută cu orice preţ corespondenţe şi reflexii, în care aduce în spaţiul său cotidianul (mai ales în partea numită Besame, besame mucho), cu o (auto)ironie pe care nu o stăpâneşte poetic tot timpul, dar aceste scăderi sunt rare. Ele vin, pare-se, dintr-o nehotărâre po(i)etică, pe care o depăşeşte din momentul în care îşi asumă în totalitate registrul grav, poezia existenţială, cu sublimul ce duce în vecinătatea spectralului, după cum urmează să subliniez.

Volumul Metonimiile morţii este format din trei cicluri: „I. Pe vremea când”, II. „O lume minunată” – compus din patru părţi („II.1 Besame, besame mucho”, II.2 „Conştiinţa ergonomică”, II.3 „O lume minunată”) şi „III. Fărăîndoiala – fragmente –”. Varietatea stilistică este destul de mare, mai ales în interiorul celui de-al doilea ciclu, poeta încercând aici mai multe formule, cu unele reminiscenţe douămiiste (atacarea biografismului şi a visceralului), iar „Fărăîndoiala” aduce aminte, neînsemnând că este în vreun fel influenţată, fiindcă poezia despre moarte nu cred că se poate scrie prin molipsire, de Frânghia înflorită a lui Radu Vancu. De altfel, Fărăîndoiala este partea cea mai puternică şi mai originală a volumului.

Moartea este, într-un mod paradoxal, experienţa cea mai personală fără să fie, propriu-zis, personală, fiind o formă de pierdere a persoanei, de rătăcire şi, deopotrivă, de demascare. Dar tensiunea este provocată, în poezia Ligiei Dan, de refuzul perceperii morţii ca absenţă a celuilalt, a aproapelui: „O mai văd, uneori, râzând./ La fel ca în poza pe care o am aşezată pe birou./ Poartă mănuşi albe, chirurgicale, într-o grădină cu flori galbene. (…)/ Privesc fotografia moartei mele frumoase,/ moartei mele iubite./ Rama e ca un gard strălucitor pe care l-am ridicat/ ca să nu-i scăpăm chipul pe jos,/ să nu se rătăcească printre obiecte./ Totuşi, în unele seri, sare gardul şi vine,/ şi mă mângâie pe faţă cu mănuşile ei albe, chirurgicale,/ ca să nu mă îmbolnăvesc şi eu de atâta frumuseţe, de frumuseţea grădinii cu flori galbene” (Fărăîndoiala – fragmente –). Dar asta este nefiresc, greu de suportat, înspăimântător, nedrept: „Era exact aşa cum mi-o aminteam./ «De ce nu te bucuri că mă vezi?», m-a întrebat./ Iar eu i-am răspuns:/ «Cum aş putea să mă bucur? Nu eşti decât o imagine»./ Atunci faţa ei s-a adunat ca staniolul ars/ şi a dispărut.// De atunci cârcei albi îmi pasc carcasa pieptului…”. Este nevoie, aşadar, de efort pentru a-i da morţii forma ei rudimentară, pentru ca absenţa să devină metonimia sa. Spectralul este respins de eul care nu-şi găseşte refugiul nici în trup: „Stau sub plapuma cărnii şi tremur de frig./ Mă fac ghem şi-mi ascund/ bătrâneţea ca pe-o vină./ Nu mai pot dormi pe partea stângă/ Când plouă,/ aici zgomotele se umflă/ şi le văd cum se umflă/ şi le văd cum alunecă ca nişte viermi ireali/ într-un abis marin” (Puţinul rămas). Sunt mostre de poezie adevărată, de o poezie a experienţei, care se îngrijeşte atât de propriul corp, de textualitate, cât şi de trăire. Eul coboară în criptă fără teama descărnării: „O cobră neagră îşi lăţeşte capul în pântecul meu ca un ştreang./ Nu mai văd nimic altceva decât umbra cuielor aşezată/ peste pajiştile mele uscate./ Coada groasă de cal a morţii îmi înfundă gura./ Îi molfăi părul aspru între dinţii mei perfecţi./ Ce uscate-mi sunt buzele,/ carnea spatelui mă arde,/ mi se desprind bucăţi de piele din talpă,/ faţa mi se desface în bucăţi”. Nu este loc de ritualuri, de ocolişuri, de mit. Eul ia moartea în piept, iar memoria este cu greu accesată, înclinată uneori până în copilărie, iar alteori până în clipele care pot declanşa sentimentul finitudinii. Astfel de noduri existenţiale pot fi deduse, având, probabil, corespondenţe autobiografice, poeta neferindu-se de recurenţele care permit structurări din interiorul marilor teme literare.

Trebuie spus, totuşi, că există o mare diferenţă între versurile citate până acum şi cele din poemul Despre cum să scrii un volum de poezii/ într-o singură noapte/ pentru a fi mai aproape de iubitul tău, în care, pe principiile tranzitivităţii, reconstituie, artificios, cotidianul şi banalitatea unei love story autohtone, fără să se salveze prin ironie, risipind prin el versuri bune.

Este cât se poate de evident că Ligia Dan stăpâneşte meşteşugul poeziei, al aplanării şi amplificării prin metonimie, al încadrării experienţei personale în discursul poetic. Ea nu este, în nici un caz, o „amatoare”. Per ansamblu, nu-şi inhibă ştiinţa de poezie din vreo închipuită anulare a diferenţei dintre text şi viaţă sau de dragul autenticismului (păcat în care cad, uneori, şi cei mai buni dintre poeţii contemporani), dar nici nu recurge la secvenţe metapoetice. Oferă, cu generozitate, momente de mare virtuozitate a construirii textului, precum în poemul Tălpile frigului: „Încerc să recuperez memoria stricată a trupului meu/ pe marginea pridvorului ce-şi curge ţurţurii albăstriţi./ De aceea îţi port numele la gât./ Doar aşa ştiu să mă reîntorc acasă cu/ ceafa căruntă/ unde s-a instalat bătrâneţea –/ o şatră care-şi desface metodic boccelele”. Această întoarcere spre sine promite iniţial o incizie corporală, apoi o meditaţie a locuirii, pentru a confirma că memoria este o revizualizare a călătoriei prin ceea ce este adus în boccele. Nu este o simplă inspirată nici în potrivirea vocii, o demonstrează când se lasă provocată şi devine reactivă, de data aceasta cu o bine controlată ironie, care numai se înfiripă, ca suspiciune: „Sunt în stare să uit toate privirile calde din cauza/ unei singure priviri reci./ Ar trebui să ştiţi lucrul acesta./ Vă previn./ Nu mă provocaţi!/ Eu am la mâna dreaptă şase degete./ Cinci degete de carne şi ultimul crescut dintr-o idee fixă./ Din ideea fixă că, din când în când, mă urâţi// (…)// Ar trebui să vă temeţi de mine./ O să vă muşc de faţă,/ voi arunca după voi cu şoareci uscaţi din saltele/ voi, babilon pleonastic,/ metonimii bălţate ale vidului” (Nu mă provocaţi).

La debutul său în poezie, Ligia Dan are îndrăzneala să înfrunte una dintre temele majore ale literaturii, moartea, şi bine face, având resursele interioare şi mijloacele necesare pentru a privi şi a da o expresie autentică Hadesului său interior. Ea pune pe tapet, cu mână sigură şi sânge rece, Metonimiile morţii, ale morţilor aproapelui, între care şi cele ale poeţilor. Ligia Dan poate fi dintre cei care privesc cel mai departe, care duc poezia mai departe, are începutul şi forţele necesare. Sper că în ea lucrează şi voinţa de poezie.