Că poezia riscă, în permanenţă, să-şi cadă pradă sieşi, devorându-şi sau supunându-şi rostitorul, nu mai e îndoială, dar această subjugare poate să fie una salubră, dacă nu esenţială. Orice altă răsturnare a raporturilor de putere duce la o retorică prin care doar se simulează poezia, dacă nu se desfăşoară într-un registru în care funcţionează şi anumite funcţii de supraveghere, cum ar fi ironia. Prin A doua natură, cel de-al treilea volum de versuri – după Dezînjumătăţirea (Editura Scrisul Românesc, 2006) şi Încălzirea mâinilor (Editura Aius, 2009), Silviu Gongonea ia în cunoaştere această condiţie, direct şi curajos, cum o dovedeşte şi unul dintre poemele (primul) care dau numele volumului: „Trebuie să ţii ochii deschişi/ foarte tare/ până la desprinderea de orice egolatrie/ mai ales de cea a scrisului./ Ea este cea mai dăunătoare dintre vicii/ laţul de care nu poţi scăpa/ decât după ce ţi-a retezat gâtul”. Atitudinea faţă de propriul scris devine, în atare condiţii, obiectul poetic cel mai fragil sau, în orice caz, cel mai periculos, pentru că asta „Înseamnă să înţelegi pe deplin moartea,/ să intri sub pielea ei tatuată cu ultimele tale cuvinte/ când îngerii copţi cad în toamna raiului/ şi se sparg în iarba uscată”, gest care pare să împingă la o smerenie implacabilă: „Cât carnea şi îngerii putrezesc/ sângelui tău îi rămâne să îngenuncheze să se roage/ şi în rugăciunea lui să încapă tot filmul lumii”. Poetul dovedeşte, însă, o răbdare şi o capacitate de a-şi lua timp pe care a deprins-o, cel mai probabil, de la Mircea Ivănescu, Silviu Gongonea fiind şi un cititor aplicat, uneori chiar în interiorul propriilor poeme, de literatură.

A doua natură e deschiderea spre acel „dincolo” pe care, în general, arta îl promite, îl dezvrăjeşte, îl scoate din ascundere şi/ sau îl transfigurează, îl scrutează cu o privire mediată şi/ sau nemediată, îl ascunde şi/ sau învăluie. E subsolul sau mansarda unei realităţi care creşte odată cu limbajul, cercurile purgatoriului sau ale infernului, mai rar – de când cu modernitatea – al vreunui paradis, care împrejmuiesc universul imaginar al poetului. E, pentru a intra în zona influenţelor „favorabile” lui Silviu Gongonea, „partea cealaltă”, „malul albastru”. Dar nu întotdeauna aderenţa e perfectă, însă întotdeauna „dincolo” se află realul: „Lipesc privirea de lucruri/ întâlnesc a doua natură:/ un fel de obişnuinţă de a plonja/ sub pelicula realităţii./ O spaimă, un gest/ tot atâtea praguri despart./ Mă aşteaptă să mă supun dincolo de partea dezvrăjită/ cu bolile mele/ cu ce am mai slab în mine./ Leul cârpit priveşte dintre cărţi – aici/ şi-a găsit locul/ ca într-o ladă cu jucării./ Are ceva din demnitatea de ieri şi/ zâmbetul lărgit sub coama uzată” (Leul cârpit).

Silviu Gongonea nu scrie o poezie comodă, nu dezvoltă tensiuni care să se reducă la probleme personale, la incizii pe o corporalitate psihologizată, dar despiritualizată, cum procedează cea mai mare parte dintre congenerii săi. Scrie cu conştiinţa pragurilor şi a reversurilor predestinate, a limitelor privirii. Uneori îi lipseşte curajul, ezită în a recunoaşte tragicul sau nu-şi asumă până la capăt consecinţele viziunii sale, ceea ce e o slăbiciune, pe care nu întotdeauna o maschează cum trebuie. E, pe de altă parte, un bun constructor al cotidianului, în care înfăşoară a doua natură, se repliază cu uşurinţă, ceea ce, după gustul avântaţilor, poate reprezenta, de asemenea, o problemă. Dar instrumentează o întreagă retorică în pregătirea următoarei vizualizări în real, prin fantele realităţii, provocând rupturi pe care le-a deprins, fără îndoială, din ucenicia la poezia lui Gellu Naum, căruia i-a consacrat studiul exegetic Gellu Naum: aventura suprarealistă. Stăpâneşte tehnica topirii de la autorul Athanorului (din 1968) şi, deopotrivă, de la Mircea Ivănescu. Nu amintesc aceste nume pentru a-i găsi vecinătăţi alese, care n-ar fi decât copleşitoare, ci pentru a remarca raportarea sa la două dintre discursurile poetice fundamentale din literatură română, cu discreţie şi îndemânare.

Un alt plus ce decurge din deschiderea sa spre marea literatura constă în faptul că Silviu Gongonea excelează acolo unde se ratează cel mai uşor, în stăpânirea materialului livresc şi crearea reţelei intertextuale, aspect care nu mai ţine doar de aptitudini, ci şi de atitudini, de o anumită pedagogie, fapt pe care mulţi dintre congenerii săi par să nu-l înţeleagă. E memorabil, în acest sens, poemul Povestea lui Remedios, din care redau a doua jumătate: „Grija pentru cele zilnice şi lumeşti/ grija să nu te împovărezi cu mirosurile celorlalţi/ cu felul vulgar de a vorbi să nu mai rămâi chiar tu/ cu murdăria din minte/ de pe piele din oase./ Oricât de plin ar fi coşul cu rufe/ elena le spală./ Le întinde pe sârma oţelită/ amintindu-mi mereu de povestea lui remedios/ ce se ridică la cer”.

A doua natură e volumul de maturizare al lui Silviu Gongonea, locuirea sa în poezie devenind stabilă, într-o metropolă, nu într-o „semi-urbe”, confirmând aşteptările în aceeaşi măsură în care a creat altele.

Ştefan Ciobanu scrie o poezie care se reciteşte. Structural, el e un suprarealist, cum o dovedeşte şi volumul de-a buşilea prin aer (2013), anterior celui numit Pisica. Început de igrasie (2016). Pătrunde tot mai departe în „partea cealaltă”, priveşte, odată cu această nouă carte/ cartă, când cu sânge rece, când cu sânge cald, cum „o amintire sclipeşte în lama unui cuţit” şi „suntem cu toţii potenţiali criminali în serie”, cum „pe pietriş/ într-o găină cu capul retezat// o bătrână aleargă cu un lighean/ să strângă sânge pentru flori” sau cum „pun capul sub pernă şi aştept să treacă trenul/ sau măcar un bob rătăcit/ căutând traseul de la olimpiadă”. Acestea sunt însemnele de pe cele trei intrări în volumul de faţă, intrări în zonele numite: „I. pisica. început de igrasie”; „II. lacrimi pe ţeava de gaz”; „III. budha bar lângă cadavrul meu”.

Autenticitatea sa consistă în faptul că a imagina coincide cu a recunoaşte, metaforizarea nefiind niciodată în gol, niciodată eschivă sau o plasă de siguranţă. De aici şi sentimentul de naturaleţe, deşi stranietatea înghite bucată cu bucată realitatea pe care „eul” o străbate. Ştefan Ciobanu ştie, printre altele, secretul aşteptării active: „Acelaşi drum/ aceeaşi ploaie/ acelaşi unghi de sub umbrelă// eu şi pliantele care-mi ies dintre degete suntem/ duşi de scările rulante nu zicem nimic/ mai nimic// ba chiar zâmbim/ duşul de amintiri schimbă chimia sângelui/ adâncimile cărnii geografia buzelor// nevoia de foc suie precum kundalini pe coloana vertebrală/ scot lupa din geantă şi întins în iarba leoarcă/ aştept deasupra unei hârtii să iasă soarele// acelaşi unghi de a privi pe sub umbrelă” (aşteptarea).

Avem în faţă un poet care nu fuge, care ia minotaurul de coarne şi se uită prin ochii monstrului în labirint şi în realitatea de afară. Îşi inhibă orice pornire a instinctului de conservare, cu riscurile şi tensiunile aferente, inclusiv acela de a întâlni, de pildă, în fiecare cameră în care intră „o femeie lângă un mort”, acceptând toate urmările unei astfel de eliberări: „nu ne mirăm că în zare o flacără iese insistent/ dintr-un furnal// vă rog doar/ să nu mă ţineţi de braţ în tot acest timp/ o să mă arunc la un moment dat/ până atunci voi intra în casă lăsându-vă cu atâta întuneric pe cap// încă mai sper să găsesc o cameră fără femeia aceea/ să mă aşez eu lângă mort şi să aştept să deschideţi dumneavoastră uşa/ cu dragoste cu ură vă voi primi/ dar nu o să mai conteze/ o să vedeţi”. Exasperat că „viaţa ucide”, îi înşiră scenariile cu o detaşare care-l aruncă într-o infrarealitate de unde numai cu metafore tari poate reproduce ce se află de o parte şi de alta a membranelor acesteia. Efectul estetic este, precum la suprarealişti, de o frumuseţe convulsivă, deschisă, realistă: „eu ţi-aş fi întors spatele/ imediat după ce am fi făcut dragoste/ dizolvându-mă în întuneric// şi eu aş fi lăsat vasele în chiuvetă/ până s-ar fi transformat în păsări moarte// sau rufele înşirate prin casă/ ca pe nişte vene după operaţie// am fi intrat cu totul în firesc// niciunul dintre noi nu şi-ar fi dat seama de moarte/ am fi trăit aşa/ vineţi în jurul inimii// deci este bine că la un moment dat/ s-a terminat totul între noi” (viaţa ucide). Poezia lui Ştefan Ciobanu are o mare putere de metabolizare a vieţii, a marilor sale evenimente şi transformări grave: „când s-a întors pe spate în patul de spital/ mama şi dat seama că poate să vadă cerul/ prin toate cele şapte tavane aflat deasupra// când am ieşit cu toţii afară/ ne-am pierdut pe puntea ataşată de visurile ei/ nu a mai ştiut nimic despre noi/ despre branhiile care ne-au apărut// doar lumânarea mai pâlpâie uneori fără să fie vânt/ zic atunci că este semn şi înot mai departe/ cât mai departe de cruce” (de la o vreme mă strigă o voce în tăcere).

E de bun augur că Pisica. Început de igrasie a apărut în colecţia Qpoem, cred că astfel poezia lui Ştefan Ciobanu se va bucura de atenţia pe care o merită, iar odată cu receptarea ei se vor umple anumite goluri, evidente, în cartografierea poeziei tinere.