Odată cu primul roman al său, Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (Humanitas, 2015), Andrei Cornea a început, după cum mărturisea într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu (în revista LaPunkt), un altfel de „exerciţiu de libertate”, prelungit, iată, printr-un al doilea roman, Lanţul de aur. Altfel decât cel practicat ca traducător din Platon, Aristotel, Plotin, Epicur, sau ca eseist, istoric şi exeget al unor teme din filosofia antică, noul „exerciţiu de libertate” este derivat din experienţele intelectuale anterioare, din discursurile acestora, pe care le prelungeşte, astfel, dincolo de cadrele şi formele lor epistemologice sau istorice. Andrei Cornea scrie acest roman reconstituind istoric Atena intrată în malaxorul creştinării forţate, sub domnia împăraţilor Iustinian şi Teodora, în ritmul specific totalitarismelor, în genere, reconstituire dublată de animarea şi plăsmuirea unei lumi ce ni se deschide printr-un concretism mitic, a cărui autenticitate este amplificată de ironia fină şi tăioasă.

Lanţul de aur se citeşte ca un thriller filosofic, bazat pe lupta dintre tradiţie şi noua religie, luptă arbitrată de interesele politice ale autorităţilor locale sau de cele ale împăratului însuşi. Conflictele sunt duse de personaje ferm conturate, vii, autorul demonstrând stăpânirea tehnicilor romaneşti, evitând elegant capcanele reducerii personalităţilor la un nucleu ideatic şi/ sau la tipologii ori la arhetipuri. De altfel, relatarea e polifonică, schimbările de voce modifică atât perspectivele şi deschiderile unghiurilor filosofice, cât şi timbrul.

Primii care intră în scenă sunt Străinul, misteriosul vizitator, debarcat în portul Pireu, pretinzând că vine din utopica Hyperboree, şi Simplikios, cel mai tânăr dintre membrii Şcolii filosofice de la Atena, care-i confirmă celui dintâi povestea şi originea în faţa vameşilor. Naratorii ce se succed, între care are prioritate unul rămas misterios până la finele cărţii – recognoscibil şi în citatele care urmează, trasează încă din acest prim episod liniile de forţă ale reprezentării Atenei: „În vremea aceea Atena devenise tot mai mult o destinaţie turistică pentru numeroşi vizitatori sosiţi din cele mai diferite locuri ale lumii romane. Asta era partea bună a lucrurilor, fiindcă, altminteri, celebrul oraş nu mai avea de mult aproape nicio importanţă politică ori comercială” (p. 44). Avea, însă, în continuare, o puternică însemnătate simbolică, prost gestionată de autorităţi. Tema turismului şi a muzeificării tradiţiei e una centrală, în construirea ei Andrei Cornea dând dovadă de o abilitate narativă extraordinară, cu aluzii ce par a veni dinspre o gândire postmodernă, fără ca aceste tuşe să se îngroaşe sau să ia inoportun prim-planul. Prin această inspirată inserţie, autorul reuşeşte, implicit, să expună, în chip erudit, ideile care străbat, ca nişte fire de înaltă tensiune, o parte dintre personaje.

Andrei Cornea confirmă şi faptul că literatura vorbeşte, probabil, cel mai bine (direct şi eficient)despre cunoaşterea sinelui prin celălalt, despre întâmpinarea „străinului chintesenţial”, despre travestiurile individului, despre conştientizarea şi schimbarea măştilor. Precum un cronicar de film, nu pot dezvălui niciuna dintre răsturnările de situaţie din roman, pot numai atrage atenţia cum ele sunt magistral instrumentate, concomitent, la nivelul acţiunii şi la cel al tehnicii romaneşti, cum metanarativul se reflectă în narativ.

Lanţul de aur este, cum începusem să spun, un roman despre tradiţie şi despre actele iconoclaste ale creştinismului, despre filosofia platoniciană şi neoplatonism, despre cei din urmă filosofi ai Şcolii de la Atena: Damaskios (conducătorul), Eulalios din Lykia, Priskianos din Lydia, Hermeias şi Diogenes, ambii din Fenicia, Isidor din Gaza, tânărul Simplikios din Kilikia. Dintre ei, Damaskios şi Simplikios, singurii care locuiau chiar în clădirile şcolii, sunt protagonişti, cel din urmă participând la turnirul dintre vechea şi noua „tradiţie”, dintre gândirea greacă (filosofică, poetică şi mitică) şi cea a creştinismului, la ciocnirea a două paradigme care urmau, timp de secole, să se concureze şi să se întrepătrundă sub formele care au dat marile epoci şi curente de gândire.

Simplikios povesteşte şi este povestit, se schimbă căutând să rămână acelaşi, istoriseşte şi face istorie. Totul începe din momentul în care se opune vehement „distrugerii feţelor zeilor din Parthenon”, act pus la cale de Zenodotos, prefectul Ahaiei, şi de episcopul Athanasios. Arestat şi interogat, lui Simplikios i se va impune să se boteze, altfel şcoala filosofică va fi dizolvată, adică să renunţe la conştiinţa şi identitatea sa filosofică. Nu apucă să ia o decizie la această încercare socratică, fiindcă Zenodotos, maestru al compromisului – din care funcţionarul îşi făcuse o filosofie, propune o confruntare între Simplikios, ca reprezentant al filosofiei greceşti, şi Alypios, reprezentantul creştinismului, discipolul marelui teolog Ioannes Philoponos, din Alexandria, şi nepotul episcopului. Disputa capătă caracter agonal, iar pregătirea şi desfăşurarea ei devin un melanj între o competiţie sportivă, antică, un turnir, şi un carnaval în toată regula, în jurul căruia se ridică şi un întreg sistem de pariuri. Străinul e destinat să fie arbitru, pus în falsa situaţie de a alege, fiindcă alegerea filosofiei ar fi dus, destul de probabil, la moartea reprezentantului său. Ciocnirea ideilor nu are parte de o decizie, împăratul oprind totul prin forţele sale armate, interpretând întreaga desfăşurare drept un complot împotriva autorităţii sale şi a Imperiului. Destinele participanţilor sunt frânte, schimbate.

Nu lipseşte din roman nici tema iubirii, însă n-o pot dezvolta pentru a nu dezvălui elementele cheie şi aspectele prin care e întreţinut misterul şi prin care cititorul e absorbit, ţinut cu sufletul la gură. În fond, o bună parte din decizii şi din ramificaţii sunt determinate de afecte şi sentimente. Romancierul întreţine suspansul inclusiv prin inserturile metanarative: „Ce mai poţi spune acum, Teodoros, dragul meu? Că tu, cel care asculţi de trei zile povestea asta, ai fost luat pe nepregătite de metamorfoza fără preaviz a personajului nostru pe care l-am numit convenţional, se vede acum «tânărul Simplikios»? Nu-i de mirare. (...) Ar fi fost, în definitiv, în ordinea lucrurilor să fii suspicios, Teodoros, dat fiind că în acea lume de demult, despre care ne-a cuprins ispita «să spunem minciuni multe, asemenea adevărurilor», aşa cum muzele Helikonului ne-au învăţat şi pe noi, nu numai pe bătrânul Hesoid, multe se ascundeau sau erau crezute a fi ascunse sub diferite văluri, măşti şi travestiuri” (p. 93). Inclusiv filosofia presupunea camuflare sau, mai bine spus, ocultarea practicilor sale: „Apoi filosofia însăşi devenise un exerciţiu mai degrabă în a trăi ascuns, aşa cum deja am aflat, ceea ce face ca felul de viaţă al «tânărului Simplikios» să fi fost mai filosofic în profunzimea lui, la urma urmelor, decât ar fi putut părea la prima vedere” (p. 93).

Cât despre umor şi ironie, un episod ca cel povestit de şeful poliţiei din Atena prefectului Zenodotos este memorabil, fiind şi o mostră de folclor născută din pornirile iconoclaste ale creştinismului. Un ţăran din satul ofiţerului „a găsit pe câmp o statuă mare dă muiere goală şi o pus-o în car şi o dus-o acasă”. Omul a mituit popa să îi boteze statuia şi, apoi, să-l însoare cu ea, şi „a doua zi [după nuntă] omu’ o fost găsit făcut chisăliţă în pat şi era nişte urme de paşi apăsaţi prin colb, aidoma ălora ai muierii de piatră, până afară-n grădină, unde sta dumneaei... Şi lumea a zis că diavoliţa, mâniată că a fost lăsată de izbelişte dă soţu’ tocmai în noaptea nunţii, deşi se-nsoţise legiuit cu el şi avea şi inel, s-o dus la bărbatu-său şi, voind să se drăgostească cu el după legea firii, s-o pus pe el cu toată greutatea şi l-o terciuit ca p-o muscă”. Pasajul descrie un coşmar ţâşnit dintr-un inconştient colectiv tulburat de schimbarea zeilor. E o metonimie a spaimei provocate de violenţa noii religii.

Lanţul de aur, metaforă a tradiţiei, a ajuns în acel fatidic an 529 d. Hr., la ultima sa za, dincolo de care s-a întins Evul Mediu. Confruntarea rămasă fără un „câştigător” în lupta dată raţional prefigurează scolastica, în timp ce politica lui Iustinian, totalitarismele întinse până azi. Savantul Andrei Cornea se remarcă, odată cu Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia şi cu Lanţul de aur, şi prin calităţile sale de romancier, propunând un discurs matur şi unic în literatura noastră, în care transpune organic teme filosofice fără să altereze specificul romanescului. El instituie, astfel, thrillerul filosofic, formulă devenită necesară în spaţiul editorial autohton. Adevărata sa temă, trebuie spus şi în final, este, într-adevăr, libertatea.