Autentic om de cultură, Petru Cârdu are toate drepturile cetăţeneşti, dacă există într-adevăr aşa ceva, ale unui locuitor deplin în Republica literelor (Pascale Casanova), adoptându-i cosmopolitismul şi fusul modernităţii, prin fecunda poziţionare faţă de „meridianul Greenwich” (idem.) al acesteia. Poet de limba română şi de limba sârbă, născut pe 25 septembrie 1952 la Sâmianaş-Bariţe, localitate din Banatul Sârbesc aflată la 30 de kilometri depărtare de oraşul Vârşeţ – în care avea să locuiască până în 2011 (adică toată viaţa), Petru Cârdu evită capcanele romantice ale naţionalismului închis şi ale „românismului”, deşi spre asta a fost împins inclusiv de majoritatea cititorilor profesionişti care i-au întâmpinat critic & hermeneutic poezia. De fapt, exaltările lui (poetice) au o cu totul altă natură, identitatea sa culturală nu se reduce la identitatea naţional(istă), de unde şi următorul răspuns decupat din interviul acordat Mirelei Giurea, apărut în România literară din 2008 şi inserat în Starea vremii – poezii şi interviuri (antologia pe care urmează să o prezint în această cronică), dat la întrebarea despre „importanţa afirmării românităţii şi românismului” pentru un scriitor: „Într-adevăr, «românismul» e un termen de începutul secolului al XIX-lea. Termenul de românism a devenit un termen de carieră. Nu-mi place Rădulescu-Motru care relansează românismul, catehismul, ce-o mai fi şi asta (...). Nu vi se pare că e o întrebare prea aridă pentru un iconoclast de la începutul mileniului trei? Citiţi-l pe Rădulescu-Motru, iar pe mine lăsaţi-mă în banca mea de liber cugetător. Cât despre patriotism, să vă divulg un secret: am aflat că el se unge pe pâine şi se serveşte cu sfeclă. Nu-mi place să mă bat în piept că sunt patriot. Practica aceasta prinde bine carieriştilor. Familia mea de spirite o constituie Kafka, D. Thomas, Cioran, Bruno Schulz, Ionesco, Kirkegaard, Stănescu, Danilo Kiš” (p. 219). Trebuie afirmat că, în cazul său, poezia i-a supravieţuit omului social, manager cultural şi arhitect de punţi între literatura română şi cea sârbă, că se sustrage temelor circumscrise (de cele mai multe ori, plecându-se de la varii prejudecăţi) unui scriitor provenit dintr-o comunitate etnică minoritară.

Într-adevăr, cum exact a subliniat Gabriela Gheorghişor scriind despre antologia Complicitate (Editura Libertatea, Panciova, 2007), poezia lui Petru Cârdu, în ansamblul ei, „se înscrie în sfera unui modernism esenţial” („Poezia lui Petru Cârdu”, în revista Apostrof, 7/2008, text preluat şi în Starea vremii), participând atât prin anul debutului (Menire în doi, 1970), cât şi prin concepţie şi formule poetice, la al doilea val, şaptezecist, al insurecţiei neomodernismului românesc postbelic şi post-dejist. Antologia Starea vremii, gândită şi alcătuită de Ioan Pintea, ilustrează din plin acest lucru, în alcătuirea sa intrând poeme din volumele: Aducătorul ochiului (1974), Pronume (1981), Căpşuna în capcană (1988), În biserica Troia (1992), Cerneală violetă (1998), precum şi o secţiunea numită Alte poezii.

Încercările de a fi văzut din debutul cărţii, din Aducătorul ochiului, ne înfăţişează, la o primă analiză, un stănescian, însă originalitatea sa consistă, încă din acea vreme, într-o artă nouă a conciziei, cultivată şi rafinată de la volum la volum. Atras de polii avangardei istorice, Petru Cârdu nu a adoptat tehnicile insolitării şi agresiunii specifice acesteia, ci a deprins metodele sale de a privi, sfârtecând pentru a scoate din ascundere, prin realitate. Secvenţele metapoetice relevă o dinamică fertilă a contradictoriului, generată de ciocnirea şi contaminarea, reciprocă, dintre procesul de intelectualizare şi cel de metaforizare, precum în „prefaţarea” ciclului „Rostirea păsării”: „Se presupune un sistem de referinţe şi un sentiment straniu, în rostirea unei păsări, întru dovedirea posibilităţii noastre de care nu ştim aproape nimic”.

Deşi destul de tributar şaizecismului românesc, spunerea sa poetică smulge, pe cont propriu, impresii direct din real, sublimându-le după o reţetă personală, din care-şi trage implicit impresiile şi concepţia despre actul scrisului, cum se întâmplă în poemul Bucurie la pontul euxin,: „Metoda tăierii limbii începe/ la kilometrul 4 (după orientali)/ aici poezia e bună ca bună ziua/ fetele poartă la gât tăbliţe/ cu poeme scrise de ovidiu/ (s-au găsit chiar şapte versuri inedite)/ la kilometrul 4 a crescut coeficientul de retorică/ poetul în limba maternă/ scrie scrisori anonime către sine însuşi”. Mostrele sunt abundente în acest sens, autodefinirile succesive reflectând vigilenţa faţă de mecanismele de producere, controlul metaforizării asupra ameninţărilor de sufocare raţională, de unde şi secvenţe ca: „sunt ceea ce nu sunt/ poporul care se sinucide/ toată ziua cu nasul în istorie// sunt o fabrică de muniţii/ şi nu am nevoie de putere// orice text e asemeni mustului/ începe să se strice/ şi devine poezie// şi vin ştirile” (Ficţiune şi comentarii).

Petru Cârdu este un poet care nu-şi înscenează stări de graţie, căruia inspiraţia nu-i joacă feste romantice, ci unul care, probă şi (auto)ironia sa, îşi duce cu luciditate datul poetic. Nu e niciodată un naiv, iar uneori îşi traversează textele cu figuri scriitoriceşti, ţesând, astfel, o pânză intertextuală care-i susţine greutatea verdictelor, scriind, în multe rânduri, o poezie cu verdict existenţial, numai tangenţial, şi istoric. În această cheie cred că se citeşte şi un text ca Târfa balcanilor, manifest prin ceea ce denunţă, cu efecte resimţite, însă, în plin plan existenţial: „am urmărit prin gaura cheii/ cum se zămisleşte ţara pulberei/ ale cărei frontiere le vântură/ curenţii roşii inexorabili/ şi amnezia stelelor negre// am urmărit cum borţoasă de surplusul istoriei/ balcania îşi durează pecetea zdrenţuroasă/ în care iov colecţionează hotare/ scârbit de vatra părintească”. Poetul nu se angajează ideologic decât în măsura în care resimte apăsarea istoriei asupra existenţei sale culturale, asupra memoriei individuale şi asupra intimităţii: „dornic să-şi păstreze bănuielile/ e rugat să stea la locul lui// între timp se lasă iarna în oase/ astă-seară o să ningă până adânc în memorie/ cu un surplus de adevăr// leru-i ler” (Gândul are cuvântul). Nu e nimic conjunctural în poezia lui Petru Cârdu, de unde şi necesitatea recitirilor ei, potenţialităţile sale punând la dispoziţie o gamă variată de mijloace pentru îmblânziri şi structurări ale inefabilului.

Antologia Starea vremii are şi o secţiune de interviuri, cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Michel Deguy, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Dusan Matic, Saşa Pană, Milorad Pavlovic şi D. R. Popescu. Ele reprezintă adevărata angajare a scriitorului, acţiunea de deschidere a unor teme şi cea de intrare în intimitatea culturii prin celălalt. În plus, una dintre temele centrale ale acestora este avangarda istorică, poetul dovedindu-se un cititor de primă linie, punctând avântul pe care dadaismul, suprarealismul & co. începeau să-l ia la bursa istoriei literare contemporane. Are, în cazul acesta, câteva formule memorabile, între care: „Avangardiştii nu pot fi socotiţi nici mari, nici mici, nici ridicoli, nici penibili, ei sunt pur şi simplu avangardişti. Unii consideră că programele lor au fost superioare produselor artistice, lăsându-l deoparte pe Urmuz, după mine un mare elegiac, care plânge, tot plânge la căpătâiul realităţii, o boceşte ca pe o moartă fardată. Din când în când, orice literatură, oricât de respectabilă ar fi, trebuie zgâlţâită ca să se vadă cât de trainice îi sunt temeliile”. Interesant este şi dialogul cu Michel Deguy despre starea, circuitele editoriale şi morţile anunţate ale poeziei. Dialogul cu Nichita Stănescu e un poem în doi, din care reţin următoarea replică a autorului Necuvintelor: „Nu este bine să iubeşti prea mult poezia. Mai bine să-i supravieţuieşti. Poezia este ca soldatul, câteodată, recunoscătoare părinţilor, câteodată, nu. Foarte rar îţi scrie de departe, încheind scrisoarea cu «Dragă mamă, dragă tată, sunt viu şi sănătos, ceea ce vă doresc si vouă»”. Pentru negocierea imaginii poetului celor 11 elegii, relevantă e şi mărturia „eu nu improvizez niciodată”.

Cred că cea mai mare calitate a poetului şi omului de cultură Petru Cârdu e sănătatea libertăţii sale, irigată de atitudinile avangardiste, de supleţea eruditului, de puterea individualităţii şi de conştientizarea drepturilor sale de cetăţean în Republica literelor.