Antropologia culturală s-a angajat, în ultimele decenii, într-o interogare epistemologică extrem de complexă, devenită ea însăşi temă de reflexie antropologică, renegociindu-şi în permanenţă metodologia, limbajele, structurile discursive, „obiectele” şi „terenul de cercetare”. A ajuns, de fapt, de aproape patru decenii, la vârsta postmodernităţii, iar comunităţile sale ştiinţifice îşi legitimează cercetările pe baza unei interdisciplinarităţi specifice, deschisă spre perspectivele transdisciplinarităţii şi/ sau spre metode complementare, fără de care nu se mai pot prinde în discurs constantele umane atât de fluidizate de viteza schimbărilor.

În România, aderarea la noile paradigme sau, mai exact spus, intrarea în ritmul traducerii şi semantizării antropologice a realităţilor contemporane se face destul de izolat, dat fiind ataşamentul faţă de „folclor”, de „structurile ancestrale” ale colectivităţilor tradiţionale, exclusiv rurale, sau ataşamentul de vechile şcoli sociologice şi etnologice autohtone. Aş aminti, în termeni maiorescieni, că „la noi, care suntem vecini cu o cultură superioară, orice întrebare de ştiinţă este mai întâi de toate o întrebare de conştiinţă” (Direcţia nouă în poezia şi proză română, 1872), fapt ce constă, potrivit lui Maiorescu, în rigoarea sincronizării epistemologice cu avanposturile ştiinţifice şi doctrinare internaţionale. Sigur, nu e cazul să împărtăşim şi pesimismul marelui critic, cel puţin nu în totalitate.

Prin volumul Literatura de călătorie ca mijloc de reflecţie antropologică, la bază teză de doctorat, Daniela Micu este conştientă de marile provocări ale antropologiei culturale, de ramificaţiile şi capcanele acesteia, precum şi de mijloacele de citire, interpretare şi poziţionare pe care i le oferă noua infrastructură conceptuală şi metodologică a postmodernismului. În siajul lui Nicolae Panea, conducătorul său de doctorat şi principalul creator de şcoală antropologică, în regim postmodern, din sistemul nostru academic, Daniela Micu îndeplineşte exemplar, cu acurateţe şi coerenţă teoretică, criteriile comunităţilor ştiinţifice din trendul pe care l-am descris. Respectă formatul şi convenţiile pe care le impune o lucrare ştiinţifică, expunându-şi clar ipoteza, comprimată în titlul cărţii, îşi conduce cu inteligenţă şi eleganţă demonstraţia şi aplică grila de lectură pe care şi-o creează prin excursurile în bibliografia de specialitate. Astfel de cărţi sunt o garanţie a funcţionării instituţiei doctorale din România, iar aceste prime aprecieri nu sunt deloc formale.

Îşi structurează demersul în cinci părţi, primele patru reprezentând un amplu scenariu teoretic, în crescendo, prin care îşi motivează tema, riscantă, din moment ce alege să folosească jurnalul de călătorie „ca mijloc de reflecţie antropologică”. Deschide implicit atât o discuţie despre intenţionalitatea diaristului de a strânge date, fixându-şi nişte criterii (cvasi)antropologice, cât şi despre intervenţia receptorului/ specialistului care alege să confere textului statutul de „document” şi să structureze el informaţia, prin confruntări cu alte texte (în sens larg: propriile călătorii, alte jurnale, documentare, cărţi etc.), încât să-i servească pentru clasarea şi interpretarea unor realităţi culturale.

Daniela Micu este preocupată în permanenţă de posibilităţile de (re)cunoaştere a celuilalt, de mecanismele şi latenţele alterităţii, de fondul cultural comun, de constantele şi limbajele care pot să mijlocească dialogul intercultural. Conştientă că „poeticile” antropologiei sunt dublate întotdeauna de „politici” de interpretare, constată necesitatea perspectivei diacronice, şi-i asimilează pe Bronislaw Malinowski, Claude Lévi-Strauss, Clifford Geertz, James Clifford şi George E. Marcuse, nu ca simplă sinteză, ci printr-o acţiune metacritică, punându-le concepţiile şi conceptele într-o reţea ce-i va folosi pentru a-şi construi propria grilă. Momentul de răscruce, în plan metodologic şi bibliografic, îl reprezintă pentru ea volumul Writing Culture: The Poethics and Politics of Ethnography (1986), în care sunt întrunite lucrările a zece personalităţi din domeniul antropologiei, literaturii şi istoriei, incursiuni teoretice ce ridică problema veridicităţii textului etnografic (antropologic), în termenii de obiectivitate şi autoritate a autorului, ţinându-se cont de retorismul specific fiecăruia în parte.

De asemenea, sesizează că mainstream-ul nu-i permite atacarea prin „jurnale” a tuturor temelor care să-i contureze un tablou cât mai exhaustiv (şi integrator) al realităţilor celorlalţi, exoticilor mai ales, motiv pentru care recurge la metodele complementare. Aici îi citeşte constructiv pe Michel Onfray, cu a sa „poetică a geografiei”, şi pe Nicolae Panea, cu „antropologia complementară a subtilului”, din Oraşul subtil. Are, deci, suficiente argumente pentru a arăta că jurnalul de călătorie poate deveni atât obiect al cercetării, cât şi sursă de documentare şi teren de cercetare. Pentru ea, „literatura de călătorie se plasează între pragmatic şi ficţional, iar textul etnografic se află şi el la un pas de literatură”. Remarcă, deci, „metodele comune de colectare a datelor” din literatura de călătorie şi textele antropologice, precum şi asemănările din elaborarea discursului.

Face, de altfel, şi câteva distincţii pe care le găsesc interesante şi relevante, chiar necesare. De pildă, diferenţa dintre turist şi călător: „Între aceştia există o diferenţă de perspectivă asupra realităţii, chiar dacă traseele lor coincid” pentru că, „în timp ce turistul caută să se relaxeze, să se descarce, să uite şi să se ascundă de el însuşi şi de problemele sale printr-o atitudine ce refuză autoreflexivitatea, călătorul porneşte în căutarea propriei subiectivităţi şi a amplificării prin experienţa potenţialului său fizic, intelectual şi emoţional”.

Pentru cultura română, literatura diaristică de călătorie a fost providenţială. Autoarea nu ne oferă o perspectivă diacronică autohtonă asupra acesteia. Nu intră în planul său. De la Spătarul Nicolae Milescu, G. Asachi şi Dinicu Golescu, prin al cărui jurnal intră în Ţara Românească ideile iluministe, până la Peregrinul transilvan al lui Ion Codru-Drăguşanu sau Curcubeiele lui Matila Ghyka avem parte de extraordinare mostre ale genului, de mare importanţă pentru deprinderea formelor occidentale, pentru modul în care ne privim în relaţie cu ceilalţi. O excepţională carte pe această temă a publicat profesorul Mircea Anghelescu, în 2015, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în cultura română.

Daniela Micu a ales să-şi facă studiile de caz pe jurnale apărute în ultimele două decenii, precum Ay Cuba! O călătorie socio-erotică a lui Andrei Codrescu sau Ultimul tango la Buenos Aires al Justinei Irimia. O ajută mult activitatea sa publicistică şi deprinderile specifice close reading-ului din critica literară. Analizele sunt de profunzime, mature, sesizând scenariile şi protocoalele, definitorii pentru spaţiile din America Latină sau din Asia, în întreaga spectaculozitate, în amănuntele şi detaliile lor.

Teoria pe care a pus-o la punct îi va permite şi alte analize ulterioare. Mai mult, prin grila sa poate fi redeschisă discuţia despre jurnalele călătorilor străini în România, ca excepţionalele Între păduri şi ape. La pas spre Constantinopol – de la Dunărea de mijloc până la Porţile de Fier şi Drum întrerupt. De la porţile de fier până la Muntele Athos ale lui Patrick Leigh Fermor. Marile sale merite constau în această orientare a teoreticului şi adecvare a metodologicului la oportunitatea pe care o sesizează. Tacit, jurnalele au fost şi sunt mereu citate ca surse credibile în varii discipline, fără să fie problematizată în vreun fel această practică. Or, Daniela Micu reuşeşte să construiască un cadru legitim în acest sens. Rezolvă o problemă concretă, pe această cale, aducând argumente serioase în susţinerea studiilor umaniste de frontieră. Daniela Micu face parte din direcţia nouă a studiilor umaniste.