Optzecist prin anul debutului editorial, cu volumul de versuri Spontaneitatea înţeleasă (1983), Radu Sergiu Ruba scrie poezie cu luciditatea sugerată de acest prim titlu, deşi cel mai recent volum al său se numeşte, parcă răspunzându-şi peste ani, Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă (2017). Oare, în tot acest timp, experienţa literară l-a convins că această cea mai umană dintre formele de cunoaştere nu face decât să „schimbe-n neînţelesuri şi mai mari” ceea ce reuşesc cuvintele să absoarbă din real? Indiferent de răspunsul care se prefigurează la o astfel de întrebare, scrisul rămâne o necesitate, pe care Radu Sergiu Ruba şi asumat-o, mai târziu, şi ca prozator, publicând romanele Demonul confesiunii, în 2004, iar în 2014, O vară ce nu mai apune, foarte bine primit de critica literară şi de public.

Dar şi neîncrederea şi îndoiala fac parte din acest joc existenţial, care pare să fie poezia, iar Ruba le recunoaşte şi cultivă cu tăria omului care nu se menajează, scrutându-şi propriile realităţi şi verificându-le rezistenţa la cuvinte. Sau invers spus, rezistenţa cuvintelor, aproape fizică, aşa cum ai spune rezistenţa materialelor, o verifică, fiindcă ele lovesc în tarele realului şi-l smulg din ascundere: „Ca pe o literă am înălţat în aer/ zmeul acela/ să scriu ceva cu el pe cer./ Nicio rugăciune a mea/ nu ajunge până acolo.// Cum le rostesc culcat pe spate/ cu palmele lipite/ toate vorbele-mi cad înapoi peste faţă” (Literă pe cer) sau „De cum m-apuc să scriu/ cu toate neputinţele mele/ fără de coală în faţă/ ci zgâriind din minte de-a dreptul pe cer/ de-ndată ce m-apuc, zic,/ mă ia cu somn.// Aţipesc. Tot scrisul mă trezeşte/ ningându-mi de sus peste faţă/ şi peste buze” (Scrisul). Însă cuvintele prind viaţă prin acele fenomene care ne animă cu adevărat: „Ea îmi şopteşte/ ca să-mi smulgă un zâmbet/ că datorită cuvintelor mele/ există toate acestea/ dar eu ştiu că ele mi se-arată/ prin singură epifania ei” (Singura iubire).

Alcătuită din trei părţi, „Ochiul de timp”, „Mijlocul cărţii” şi „A mirare”, cartea de poeme Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă se desfăşoară dinspre un plan abstract spre unul concret, cu treceri imperceptibile, netezite şi lustruite. Astfel, firul narativ apare în mod natural, din combinaţia de fulguraţii ale memoriei şi intuiţia unor substraturi ale lumii, între care se întrevăd uneori pragurile. „Mijlocul cărţii” descrie „cea dintâi revelaţie”, printr-o povestire în care există în fiecare clipă cel puţin două planuri, dar care te face să te îndoieşti de acest lucru prin primul nivel al lecturării primelor două texte, Cercul şi Întâlnirea. Tensiunea e declanşată de apariţia unui personaj care-i va provoca o primă priză de conştiinţă, adânc întipărită în memorie: „Nu există Dumnezeu!/ A ţipat la noi o colegă mai mare/ şefa detaşamentului de pionieri/ bătea la vreo paisprezece ani/ noi nu aveam mai mult de nouă/ Dumnezeu nu există!// Ce nu ne dau?/ S-au speriat unii/ Nu există deloc!// Cercul s-a strâns/ ne-am înghesuit adică unii în alţii/ nu ştiu de ce./ Plutea un nor mare deasupra/ se fisura din când în când/ de mila soarelui/ el exista” (Cercul). Această declamaţie n-a făcut decât să-i pregătească pentru ipostazele acelei supra-existenţe, pe care, nu după mult timp, aveau să le încerce cu aceeaşi colegă, prin experienţa erotică: „Colega noastră mai mare/ şefă peste salba de cravate roşii/ de sub bluza de uniformă/ se înşuruba ideal/ în lumina aceea înnourată/ cu începutul ţâţelor ei/ cu toţii ştiam de acum că ele există”. Suspiciunea pe care le-o aruncase în faţă umbrise întreaga realitate, însă, tot acest personaj, aproape mediumnic, avea să le demonstreze contrariul. Apoi, fiindcă există un apoi în următoarele două poeme, copilul se întâlneşte cu „şeful de post”, o falsă autoritate, căruia îi împărtăşeşte decretul nietzschean, iar aceasta-l va încolţi şi-l va convinge indirect, prin obtuzitatea sa, să-şi dorească, ceea ce premerge credinţa, „să existe”: „Dădeam să plâng./ Lăsaţi-mă să vă spun ce nu există.../ Nu mă interesează bă, pe mine ce nu există/ mie să-mi spui cine vă comandă!/ Adică cu aia cu sprâncenele să nu te mai prind/ că altfel.../ Ştii tu!// M-am ascuns repede-n casă/ Intrase şi el în postul de miliţie./ Deschisese pentru asta un lacăt mare/ şi trăsese deoparte un drug./ Şi am plâns singur pentru întâia oară/ între dulap şi perete/ am lăcrimat mult/ şi aş fi vrut să coboare din cer şi să existe.” (Întâlnirea). Nu voi relata partea a treia, deznodământul, petrecut în poemul A doua zi, voi spune numai că Ruba va duce această trăire în interior, o va topi în Athanor-ul personal, pentru a-i curge prin memorie, irigându-i, iată, poezia.

Spre finalul cărţii, revine preocuparea pentru natura şi consistenţa scrisului, iar inserţiile metapoetice se integrează organic în carnea textelor. Li se adaugă şi cele de autoreferenţialitate, de un autenticism extraordinar, grefat pe elementele biografice cele mai marcante, transgresându-şi condiţia de nevăzător prin imagini de o frumuseţe antologică. Uneori sunt scoase efectiv din adâncul memoriei sau din vis, alteori sunt construite prin medierea celorlalte simţuri: „El scrie./ Şade-n cur înaintea lumii/ mângâind bucăţele din ea/ crezând că a pus mâna pe o comoară./ Şi-ţi trânteşte în faţă femei ce nici nu există/ dar lângă care ai vrea să rămâi/ ca să le sugi toate culorile.// Au ochi albaştri/ ce coboară doi câte doi/ ca nişte viermi de mătase pe tine/ şi nu ştiu ce-ţi fac amândoi până la urmă/ că mătase ajungi şi tu/ foşnitoare/ în toate palele de vânt.// Şi acoperi/ numai orbul ştie ce acoperi/ că el umblă pe sub mătasea aia/ cu degetele care l-au citit pe Don Quijote/ de nu-ţi mai vine să faci nimic/ decât să taci şi să asculţi” (O altă lectură).

Aşadar, prin intermediul unei subtile sinestezii şi prin autoanaliză îşi va construi eul poetic, cufundat în lumea scrisului, de unde-şi lansează naraţiunile: „Teancurile de foi aproape că ating tavanul./ Nimic nu recitesc din tot ce-nchipui./ Mă maschează manuscrisele din toate părţile/ ascunzându-mi grimasa la asaltul anumitor amintiri/ nici că mai surâd din când în când/ nu se prea ştie.// Rar mă ridic de la masa de lucru/ unde uneori ce-i drept mai şi moţăi./ Frazele însă îmi supravieţuiesc./ E ca şi când aş aţipi în amvon/ iar amurgul din cuvinte/ prelungit/ m-ar menţine un timp deasupra adunării” (Scriind). Fluxul scrisului deţine acelaşi rol ca cel sanguin, „Scriu./ Astă mă salvează” (idem), rânduieşte lucrurile, îl aşază în lume pe poetul care se-nconjoară de propria pânză textuală şi-l menţine într-o zonă locuibilă. Fără să dramatizeze, cel care-şi declară neputinţa de a înţelege ce i se-ntâmplă ia în piept marile tensiuni ale cunoaşterii, cu toate mijlocirile sale. Repetatele referinţe la actul creaţiei şi la anatomia universului de cuvinte ne dezvăluie un om al însemnelor, care-şi citeşte viaţa fără cenzură, surprinde prezenţa şi o încarcă de semnificaţie.

Prin modul în care-şi reglează ritmurile narării şi prin capacitatea de a reactualiza raportul dintre cuvânt şi realitate – la care se adaugă limbajul său diversificat şi plin, o siguranţă a topicii pe care n-o frânge pentru efectele imediate, dar facile, ale insolitării – se individualizează Radu Sergiu Ruba în peisajul poeziei contemporane. Nu apasă prea mult pe pedala tranzitivităţii, în contul autenticismului, ci, printr-o stilistică bine condusă, presară ochiuri şi membrane prin care se întrezăresc striaţiile, oglinzile şi substraturile realului, pe care numai poezia ni le poate arăta.