Încă din secolul al XIX-lea, prin revistele de cultură s-au creat sisteme de semne şi bunuri simbolice, capitaluri de putere simbolică, nuclee ale tradiţiei şi identităţii culturale româneşti, coduri ideologice şi pedagogice. Comunicarea şi concurenţa dintre ele au dat naştere reţelelor şi pieţelor de idei în care s-au negociat şi gestionat sincronizarea cu Occidentul, modernitatea şi „spiritul” românesc. Prin ele s-au importat, adaptat şi creat paradigme, mode, mutaţii estetice şi comunităţile aferente de „consumatori” de cultură. În fine, dincolo de aceste generalităţi, utile pentru a nu uita rolul de sistem nervos pe care aceste reviste l-au jucat în evoluţia culturii româneşti, trebuie menţionat că fiecare în parte a găzduit micro- sau macro-naraţiuni identitare.

Poezia a fost, dintotdeauna, unul dintre principalele filigrane ale acestor publicaţii şi ale evoluţiei gustului, în genere. Poezia este, pentru arheologia cunoaşterii, terenul cel mai mişcător şi mai fertil, care prinde în gemele sale tăriile timpurilor pe care le străbate, cristalizând, deopotrivă, trăirile, sentimentele, emoţiile şi gândurile cele mai elaborate. Este motivul pentru care la sărbătorirea Ramurilor găsesc mai potrivit ca, în locul unui bilanţ, să recitesc din poezia care a însoţit la toate vârstele această revistă. Deşi sunt recognoscibile şi în microistoria poeziei la care mă refer, nodurile ideologice din spatele desenului din covor se împletesc, în exemplele alese, armonios.

De altfel, în textul aniversar care deschide Almanahul Ramuri din 1929, C. Ş. Făgeţel ne oferă un model de raportare la un proiect în plină evoluţie, numindu-şi istorisirea „Un popas”: „Povestioara noastră însă nu va fi nici răscolirea înduioşătoare şi nici încercarea de a face istoricul unei activităţi pe care, cu toţi cei douăzeci de ani ai săi, noi o socotim încă făcând parte din prezent”. Şi face parte, iată, şi azi din prezent.

Ramurile au apărut dintr-un impuls tradiţionalist. Să încep această rememorare întorcându-mă la paginile sale antebelice şi interbelice poate părea uşor vetust sau simplu capriciu de filolog. Însă se regăseşte, în textele de vârf ale publicaţiei, acel calm al valorilor atins prin consistenţa şi/ sau sincronismul lor estetic şi, deopotrivă, printr-o subtilă etică, generatoare a civismului specific literaturii şi artei.

Prima dintre figurile poetice carismatice pe care aş vrea s-o evoc este cea a Elenei Farago, despre care acelaşi Făgeţel scria: „Venind deci la Craiova, d-na Farago aduce între noi un nume şi un prestigiu literar a căror strălucire avea să se reverse de acum înainte asupra revistei şi asupra oraşului nostru.// Adunările noastre se ţin acum în casa acestei scriitoare, unde încetul cu încetul se concentrează întreaga noastră viaţă redacţională. (…) Aici ne întâlneam deci aproape în fiecare zi pentru citirea şi alegerea manuscriselor şi, poate, mai ales pentru plăcerea de a discuta evenimentele literare într-o atmosferă în care totul era făcut să ne stimuleze şi să ne fortifice spiritul”. Aşadar, scriitoarea a jucat, încă de la început, şi rolul de amfitrion al Ramurilor.

În plan poetic, Elena Farago abordează temele atribuite în general tradiţionalismului, însă detenta sa e, nu de puţine ori, modernistă, înrudindu-se mai degrabă cu Arghezi. În poemul Nu mi-am plecat genunchii,publicat în Almanahul citat mai sus, ezitarea şi revolta argheziană iau o formă aparent mai blândă – efect al retoricii, chiar de replică, însă mesajul consistă din refuzul rugăciunii, din refuzul înscrierii într-un ritual şi din iniţiativa unei recunoaşteri pe cont propriu a dumnezeirii. Filonul tradiţionalist există, însă poemul relatează un proces de individualizare a credinţei, de relaţie intimă cu divinitatea, pe care o ştie în sine, fără să o poate recunoaşte întotdeauna, de unde şi ezitarea şi tensiunile poetice: „Şi-n casa mea săracă/ n-am atârnat pe ziduri/ Icoane să-mi aduc aminte/ că mă vezi:/ Tu,/ Ce mi-ai dat cununa de mucenic/ ştii bine/ Că n-am cerut răsplată/ Cum n-am cerut dovezi// La ce să-mi strig Icoanei/ Credinţa mea adâncă,/ Spre a-mi hrăni răbdarea sau chinul să mi-l mint,/ Când mi te-aveam în suflet/ Duh geamăn cu oglinda/ – ce doarme mută încă – / În care te presimt,/ Răsfrânt sub mii de chipuri/ De când – prin mii de veacuri? –/ Mi-ai dat şi mi-ai luat viaţa/ fără să simt c-o simt,// De dincolo câte se văd/ cu ochii vieţii,/ De când în lume iarăşi/ Mi-ai dat un chip şi-un gând,/ Câţi vulturi – fii ai vrerii-mi –/ au ciugulit din aştri/ Şi câţi prin hâde mlaştini/ s-au prăbuşit râmând?...”

În perioada 1905-1947 publică poezie în paginile revistei: Nicolae Vulovici, George Topârceanu, I. U. Soricu, Mihai Săulescu, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Şt. O. Iosif, Ion Minulescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Marcel Romanescu, Aron Cotruş, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi etc.

Poemul Elenei Farago ilustrează foarte sugestiv întrepătrunderea dintre tradiţionalism şi modernism, fiind reprezentativ pentru spiritul din interbelic al Ramurilor, un spirit definit de moderaţie. Textul citat e, într-o semnificativă măsură, o sinteză a enumeraţiei de mai sus.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, revista şi-a întrerupt apariţia pe parcursul îngheţului total din perioada 1947-1964. La doi ani după reluare, adică din 1966, sub oblăduirea lui Miron Radu Paraschivescu, va apărea suplimentul Povestea vorbii, unde vor publica unii dintre cei mai importanţi poeţi din a doua jumătate a secolului al XX-lea: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Vintilă Ivănceanu, Nora Iuga, Sebastian Reichmann etc., neomodernişti în toată puterea cuvântului, care au refăcut punţile cu perioada interbelică. Neomodernismul e upgradat, în aceşti ani, de onirismul estetic, cele două dimensiuni poetice susţinându-se reciproc, într-un echilibru ce anticipează schimbările produse de promoţia ‘70 şi de generaţia ‘80, dovadă textul scris de Vintilă Ivănceanu, care însoţeşte, în numărul 8 din 1966 al Poveştii vorbii, ciclul „Din Biografii imaginare” al lui Mircea Ivănescu: „sensibilitatea modernă implică, (…) o deplasare în zona realului de la media sensorială la percepţia şi reprezentarea fantasticului, şi de la media simţirii până la trivial. Stilistic, familiarizarea tehnică a omului cu obiectul împinge orice obiect în poezie, repune termenul concret în drepturile sale, îl reabilitează” („Un trubadur al heraldicii moderne”).

Sub îndrumarea altor doi poeţi, redactori-şefi care au marcat şi definit destinul postbelic al revistei, Marin Sorescu şi Gabriel Chifu, vor apărea două volume omagiale: primul în 1980, iar cel de-al doilea, la centenar, în 2005. Poezia va rămâne filigranul Ramurilor, revista asumându-şi principiul autonomiei (întâietăţii) esteticului şi, în baza acestuia, identitatea neomodernistă ce avea să se instituie ca principal filon al tradiţiei literare româneşti.

O subtilă parabolă a locuirii în tradiţia literară este poemul Traversarea al lui Marin Sorescu, publicat şi în volumul jubiliar din 1980 sub o pictură a lui Sabin Bălaşa: „În faţă sunt mii de kilometri de deşert,/ Sus – roata de foc dinţată pe creştetul lor,/ Pe spinarea încovoiată – şi pretutindeni primejdia de a fi înghiţiţi/ De drum,/ Ca nişte buburuze/ Cu aripile arse de vâlvătaia din fiecare fir de nisip// Şi deodată îşi amintesc, iluminaţi,/ Că jos, sub tălpile încinse, la două mii de metri// Poate şi mai puţin/ E o mare,// Vălurind lină, tihnită, răcoroasă/ Împăcată cu sine,/ Ca leoaica lăuză lângă pui// Asta-i mai ţine o săptămână,/ Şi când limba începe să se usuce,/ Răsucindu-li-se-n gură, ca vrejul,/ Iar aduc vorba de marea subterană,/ Care nu s-ar afla la două mii de metri adâncime/ Şi chiar, pe alocuri, doar la 1980.// Ca şi când de pe acum ar înota în ea,/ Ei despică dunele…/ Şi aşa, scheletici, traversează/ Deşertul./ N-ar fi exclus ca în adânc/ Să nu fie nici un strop de apă”. Textul poate fi citit şi în cheia subversivităţii, încercarea descrisă fiind dusă atât împotriva cenzurilor existenţiale, cât şi împotriva acelora social-politice. Prin astfel de texte au fost „despicate dunele” totalitariste, găsite oazele estetice şi întărite legăturile poetice naturale. Poemul supravieţuieşte şi numai prin consistenţa sa estetică, însă nu greşim dacă, citindu-l în contextul anilor ’80, îi atribuim şi această formă de rezistenţă.

Sub conducerea lui Gabriel Chifu, filigranul poetic se va îmbogăţi prin alte mărci specifice, autorul Omului neţărmurit (1987) şi al Poveştii ţării latine din Est (1994) contribuind din plin la acest lucru atât prin propriile texte, cât şi prin conjugarea şi drămuirea poeziei din paginile publicaţiei pe parcursul a mai bine de douăzeci şi cinci de ani. Îi va avea aproape, în poezie, pe Patrel Berceanu, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Adrian Popescu, George Popescu, Bucur Demetrian, Florea Miu, Ioana Dinulescu etc.

În final, aş vrea să reiau două dintre cele mai expresive descrieri ale revistei, ambele aparţinându-i lui Gabriel Chifu, din textul publicat în volumul Cartea „Ramuri”, din 2005. Prima îşi are originea într-o întâmplare cu Tudor Arghezi, care a invocat palatul Ramuri, ridicat de Făgeţel în anii ’20, descris în Bilete de papagal ca „biserica din Ramuri”, iar Gabriel Chifu avea să „prelungească” această metaforă şi să afirme: „nu doar construcţia propriu-zisă, cea de cărămidă, beton şi lemn, poate fi privită ca Biserica din Ramuri, ci şi cealaltă construcţie, subtilă, imaterială dar de neştirbit – zidirea de cuvinte, revista însăşi – este o biserică, biserica din Ramuri”. Oricât i s-ar imputa, după gusturi mai noi sau mai vechi, tradiţionalismul (sămănătorist) din antebelic şi interbelic sau unele devieri din timpul comunismului, Ramurile şi-au îndeplinit, de fapt, rolul cel mai important, de solidaritate prin cultură şi de comuniune prin literatură, obiective subliniate şi în cea de-a doua descriere: „Toţi şi fiecare suntem parte dintr-un larg acum, un acum de o sută de ani, «o sută de ani de nesingurătate»”.

Sigur, aceste momente sunt numai câteva dintre segmentele lanţului de aur al tradiţiei poetice din Ramuri, ele sunt, în anumite sensuri, paradigmatice pentru două epoci, dar nu reflectă decât o parte din patrimoniul poetic al publicaţiei. De-a lungul timpului, foarte puţini sunt poeţii de prim raft care n-au încărcat filigranul Ramurilor .