În ultimele decenii, modelele cosmogonice care ne guvernează gândirea şi locuirea se (re)configurează continuu în World Wide Web, generează noi şi noi forme de reţele de hipertexte, noi spectre ale realităţii şi, deopotrivă, noi universuri compensatorii. În consecinţă, s-a mărit riscul alienării şi s-au amplificat sentimentele de impostură (aşa cum o înţelege Belinda Cannone, ca avându-şi originea într-un acut simţ /auto-/critic şi psihanalitic), de înstrăinare şi de însingurare. Imaginarul cunoaşte o altfel de expansiune, ieşind din cadrele spaţio-temporale regulate, conceptualizabile. Criza impune alte reguli, iar jocul cu tensiunile capătă o altă dimensiune dramatică, nu mai puţin intensă, analoagă cu cele de la începutul secolului al XX-lea – care a (con)dus la apariţia futurismului şi a suprarealismului, dar nu similară.

Pe fondul schiţat în acest preambul, poezia se angajează într-o acţiune de cunoaştere care consistă din decodificarea realităţilor care îndepărtează de real, din critica pe care o dezvoltă şi din modul său de a privi prin spectrele realităţilor, prin matrice, impuse nu atât de capitalismul sălbatic (găsit cel mai adesea ţap ispăşitor), cât mai ales de atitudinile şi comportamentele individuale.

*

În această cheie poate fi citită, în parte, şi poezia Irinei Georgescu din volumul Noţiuni elementare. Profesionistă a literaturii, cu un doctorat despre influenţa criticii occidentale asupra criticii româneşti din perioada 1960-1980 (obţinut în 2016), debutând cu o carte de poezie în limba franceză, (Intervalle ouvert) (Editura L’Harmattan, 2017), autoarea îşi dezvăluie (dezvrăjeşte şi expune) universul prin intermediul unei suite de Aplicaţii (cum se numeşte prima parte a volumului) – nu pot să nu bănuiesc aici şi o subtilă trimitere la sistemul Android care ne ghidează prin telefoane, şi printr-una de Instantanee, cum îşi numeşte cel de-al doilea ciclu de poeme. Lăsându-se prinsă în jocul de perspective dezumanizante şi, simultan, trăite şi depăşite cu o densitate existenţială care nu poate fi decât umană, Angela Marinescu constată că „poezia Irinei Roxana Georgescu este scrisă cu talent postuman – zic şi eu, cu sfiala unei bătrâne asuprite de poezie «până la sânge»”, adăugând: „Există, în poezia ei, o melancolie a neîmplinirii. Există, în oraşul cosmopolit în care se adânceşte poeta, iminenţa ameninţătoare a războiului. (...) Praful cenuşiu de pe umeri, experienţele care putrezesc sub tălpi, şansa de a o lua de la capăt, falimentul, riscul, competiţia – aceste «poveşti» despre succes, ei îi fug pe sub ochi; ea nu are – încă – o cheie care să oprească «fuga» şi derularea acestor experienţe. Le descrie şi poate că, descriindu-le, va alege tot mai puţine soluţii pentru a nu mai fugi de atâtea poveşti care o strâng tot mai tare, ca un lanţ”. Din moment ce autoarea Fugilor postmoderne a ales să vorbească astfel despre această poezie, aşa-zisul postumanism nu poate fi decât una dintre măşti, dintre perspectivele dincolo de care autoarea Noţiunilor elementare va trece transcriind.

Irina-Roxana Georgescu este o poetă a timpului în care „Istoria se rescrie pe foi de titaniu & vanadiu”, în care oracolele îşi anunţă viziunea pe ecrane şi vieţuirea este, în mare parte, o înlănţuire de „exerciţii” şi „aplicaţii”. Însă textele le-a scris din perspectiva celui care conştientizează şi denunţă, care înţelege inerţiile şi ritualurile: „Rând pe rând, umbrele o iau înainte/ (o să ne aştepte la capăt, nu departe de aici,/ o să fie totul limpede/ şi altă poveste va înlocui treptat realitatea)” (în Exerciţiu. Statuia de sare) sau „Hiperumanitate/ / adică, pe rând, mască, fetiş, simbol / /toată existenţa prinsă în scheme, desene, directive, grafice,/ procente,/ studii de fezabilitate etc./ Povestea se defineşte între «se întâmplă live» şi «mâine e reluarea»” (Aplicaţie IV. Angoasă). Noile configurări ale vieţii le surprinde în mediul artificial pe care realităţile îl creează şi regizează, după regulile modelor şi ale unui Weltanschauung pe care îl respinge cu severitate şi intransigenţă: „Schimb periodic mobila, hainele, electro-/ casnicele, valorile, angajamentele,/ paturile, covoarele,/ dau foc bibliotecii./ Deţin memorii externe,/ hard-drive-uri îmi controlează fiecare/ centimetru de viaţă, fiecare/ metru liniar de libertate,/ televizoare curbate,/ maşini de spălat rufe,/ maşini de spălat vase,/ maşini de spălat creierul.// *//Reciclăm bateriile, hârtia, pet-urile, aluminiul, oamenii./ Reciclăm căsniciile./ Cyborgi urbani, cu ochii smulşi, ne temem de angajamente &/ contracte,/ singuri, deposedaţi de noi înşine,/ postbrute,/ alienaţi puţin câte puţin” (Aplicaţie V. Resetări).

Riscurile într-o astfel de poezie provin din tendinţa de a surprinde exclusiv şi cu orice preţ imaginea negativă a lumii contemporane, obicei ce-şi are originea în prejudecata că numai suferinţa şi tragismul mai poate „inspira” literatură. De aici şi obiceiul de a se imputa individului occidental („produs” al capitalismului) un hedonism scăpat de sub control, perceput ca principală sursă a sentimentului de impostură (de care aminteam la început), ce interzice plăcerile şi declanşează un soi de „tiranie a penitenţei” (Pascal Bruckner). Irina-Roxana Georgescu se lasă şi ea pradă acestei false problematizări, tematizată azi mai ales în grilă (neo)marxistă: „Cheltuiesc periodic pe cosmetice şi/ bijuterii o mică avere./ Pot hrăni cu capriciile mele un sat din Africa.// Dar în lumina persistentă a Madridului,/ unde soarele nu apune decât secvenţial,/ femeile astea răpitoare/ aprind ţigară de la ţigară, fără să se împace cu rutina,/ acceptând cu greutate/ că soarele se va prăbuşi ca o maşină Tesla pe pleoapele lor,/ pe sânii obraznici, pe gamba fermă.// Mă simt o impostoare./ Un turist visează/ aceeaşi penitenţă a frumuseţii eterne.// Iar femeile astea pot alege un alt loc în care/ să şi îmblânzească iluziile./ Oglinzi infinite le poartă prin camere de argint şi cleştar” (Aplicaţie VI. Prado al revés). În atare condiţii, luxul devine una dintre „relele” şi insuficienţele lumii contemporane, or, acest fapt poate fi, la rându-i, o iluzie, un alt spectru al realităţii, cum se şi dovedeşte în viaţa de zi cu zi. N-am să discut de pe o poziţie critică, şi implicit etică, tema şi puseurile etice ale poeziei de faţă, pentru că dincolo de ele se află o reală formă de cunoaştere, pe care Irina nu numai că o intuieşte, cum lasă să se înţeleagă, ci o stăpâneşte şi foloseşte pentru a ieşti din peşteră şi a vedea dincolo de umbre. Aş adăuga numai că această cunoaştere se prea poate să nu necesite asceza, cum „posibilitatea altruismului” (Thomas Nagel) nu depinde de abstinenţă.

Poezia rămâne un refugiu, din care se deconspiră formele de control, care duc, de cele mai multe ori, la alienare, refugiul din care îşi evaluează stările şi condiţia, fără menajamente, cu luciditatea omului liber: „pet scanuri, analize complexe, prea scumpe pentru/ ceea ce am, pentru/ ceea ce sunt,/ pulsează în mine ca/ un fluture/ cap de mort// (nu mai vreau să văd oameni/ o vreme/ nu mai vreau să aud pe nimeni/ o vreme)/ îmi sunt suficientă/ o vreme// pot muri de cinci ori într o zi/ fără ca nimeni/ să şi dea seama// curaj stingher/ între două slide-uri/ între două drafturi amânate/ (penitenţă inutilă/ între două contracte pe perioadă determinată)// spălare pe creier/ zi de zi // mutre uniforme/ lipsite de orice relief uman” (Aplicaţie VII). Cu poezia se scoate răul la suprafaţă, se pregăteşte catharsis-ul, cu efectele sale multiple, se trăieşte nud, autentic, cu o intensitate suportabilă uneori doar ca negaţie, ca „fugă”, şi cu o disponibilitate la efort şi la suferinţă care creează, într-adevăr, impresia de inuman.

Cu poezia, Irina-Roxana Georgescu îşi plăsmuieşte un ghid de supravieţuire, într-o lume tot mai mare (sunt recurente referinţele la oraşe europene îndepărtate geografic), în care suferinţa scapă, în cele din urmă, ideologizării, transformându-se într-o forţă de portanţă a cunoaşterii, a acceptării narativizării lumii şi a fatalităţii realului ca reprezentare: „În oraşul supelor la plic, trăiesc ca un personaj manga/ într-un edificiu Art Nouveau. Jucării de porţelan, bijuterii,/ emailuri miniaturale, evantaie, sticlărie & mobilier, cărţi/ poştale desuete într-un vârtej de pietre preţioase, axoni/ & electricitate. Cocktail de hormoni. Sperma ta ca aurul topit./ Grădina şi umbrele zidurilor de alături strălucind peste/ singurătăţile noastre, peste mâncarea păstrată în recipiente/ de plastic, peste boala ca o cădere oblică în camera cufundată/ în beznă.// Curând, oraşul se va întinde la picioarele noastre, ca o felină” (Animaţie).

Irina-Roxana Georgescu scrie o poezie ca o terapie cu şocuri atât vizuale, cât şi psihologice şi gnoseologice. Ea reconfirmă posibilităţile poeziei în faţa spectrelor realităţii. E o poetă autentică şi va intra în prim-planul literaturii contemporane.