Editarea profesionistă a Operelor lui Ştefan Petică la Editura Muzeul Literaturii Române, sub îngrijirea universitarului craiovean Nicoleta Presură Călina – cu un excelent „Cuvânt-înainte” de Angelo Mitchievici, reprezintă un bun prilej pentru rediscutarea modernizării literaturii române, pentru analiza etapelor, feţelor şi ritmurilor unei modernităţi care avea să-şi dovedească consistenţa şi vigoarea pe întreg parcursul secolului al XX-lea, în ciuda inerţiilor de factură anti-modernă, mai exact a variilor forme de rezistenţă, de provenienţă fie tradiţionalistă, fie realist-socialistă, fie aşa-zis postmodernă. În scrierile sale critice, Ştefan Petică a dezbătut, cu o alonjă teoretică şi un simţ al valorii rare în acele vremuri în literatura română, multe dintre problemele de fond ale tranziţiei pe care procesul modernizării a presupus-o la începuturile sale. Tomul Opere IV al ediţiei de faţă are meritul de a repune în circulaţie câteva texte care nu se regăsesc în ediţiile întocmite, înainte vreme, de N. Davidescu (1938) şi Eufrosina Molcuţ (1970-1974), după cum informează „Nota asupra volumului”, între care „Walt Whitman” (1897), „Arta modernă” (1897), „O serbare şi o operă” (1900) (cronică a unui volum omagial dedicat lui Titu Maiorescu la împlinirea a 60 de ani) etc. Recuperări din presa de la cumpăna secolelor XIX-XX întâlnim şi în secţiunea a doua a cărţii, care reuneşte „Studii, comunicări şi recenzii ştiinţifice”, segment al operei ce relevă tentaţia enciclopedismului care l-a încercat pe scriitor. Studiile de sociologie şi de metodologie din această parte explică, într-o semnificativă măsură, perspectiva sa asupra istoriei literare. Mai mult, Nicoleta Presură Călina consideră, pe bună dreptate, că „editarea notelor, a însemnărilor şi a fragmentelor inedite, provenite din colecţiile de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române, recreează etapele gândirii intelectualului cu vaste orizonturi punând cititorul în priză directă cu pulsul creaţiei sale”. Este pulsul unui modern în formare, cu încercările sale de înţelegere şi de sistematizare, comprimate în formule clare, dovedind capacitate de comprehensiune şi viziune de ansamblu.

În cazul lui Macedonski s-a afirmat că „distanţa între teoria lui şi cea a lui Maiorescu este mai mare decât între poezia macedonskiană şi cea eminesciană” (Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. II), idee care, de fapt, nu se susţine. În ceea ce-l priveşte pe Petică, privit cel mai adesea ca simplu susţinător al „reformei” macedonskiene, remarcăm o conştiinţă critică mai aşezată, cu o perspectivă organică asupra evoluţiei codurilor estetice. A înţeles preocuparea lui Maiorescu pentru timing-ul modernităţii şi caracterul instituţional al criticii literare, importanţa funcţiilor acesteia, între care şi ajustarea şi/ sau inducerea „direcţiei”: „pe de altă parte, oricât de individualist ar fi poetul, nu e mai puţin adevărat că influenţa ideilor care se agită în jurul său se simte şi asupra sa şi, deci, o critică dreaptă şi bine condusă, fără a-i schimba personalitatea, va îmbogăţi pe artist cu noi idei şi noi amănunţimi tehnice. (...)// D. Maiorescu era aşadar conştient de rolul criticei şi ca dovadă că nu s-a înşelat e că toată mişcarea literară care a înflorit de la 1870 până la 1890 a fost influenţată de vederile sale” („Critica noastră literară”). Petică nu recunoaşte acest merit doar în context istoric, ci afirmă superioritatea autorului Criticelor inaugurale, după cum reiese din articolul „Arta naţională”, asupra următoarei generaţii. El umple, aşadar, acea aşa-zisă „distanţă teoretică” dintre Macedonski şi Maiorescu, regăsind în scrierile celui din urmă premisa întâietăţii esteticului, care a condus la axioma autonomiei esteticului, în răspăr cu concepţia lui Gherea: „În România, ceea ce a făcut greşeala studiilor lui Gherea, pe lângă multele şi eminentele lor calităţi, a fost şi faptul că la artist se ocupă totdeauna mai mult de partea sa etică decât de cea estetică” („Estetismul lui Ruskin”). Dar problema nu constă în această proporţie, ci în ce înţeleg cei doi prin etic, asupra cărora ambii au o perspectivă îngustă, nu însă şi Maiorescu, dovadă, între altele, articolul „Comediile d-lui I. L. Caragiale” (1885).

Ştefan Petică se deosebeşte structural de Macedonski, din moment ce pentru el primează continuitatea, adecvarea, în sens maiorescian, a formelor noi la fond, fond care nu este nici la el un „dat” ontologic, ci punctul de coeziune dintre codurile literare în vigoare şi gustul publicului larg, punct dinamic şi determinat de configurarea specifică a valorilor estetice într-o epocă şi într-un spaţiu cultural. Doar critica literară articulează, în mod real, acest fond. Ştefan Petică demonstrează şi falsa antinomie dintre „arta naţională” şi „arta cosmopolită”, insuficienţa epistemologică a acestor formule ce s-au dorit conceptuale şi au bântuit literatura română în secolele XIX-XX. Maiorescu nu numai că a fixat şi această problemă, ne amintim acuzaţiile de „cosmopolitism” ce i s-au adus, dar a creat şi un limbaj în care să fie dezbătută, probând la rându-i falsitatea antagonismului, în scrieri precum „Literatura română şi străinătatea” (1882). Aşadar, „naţionalismul şi cosmopolitismul, care au atâtea elemente comune, fie că acele elemente sunt în totul identice, fie că unele sunt negarea altora, sunt în strânsă apropiere şi antinomia dintre dânsele nu e decât o antinomie aparentă; mai curând ele ar trebui considerate două elemente concordante ale aceluiaşi proces logic” („Arta naţională”). Recunoaşte, pe de altă parte, „limitarea esteticului” prin elemente naţionale: „Artistul care va voi ca opera sa să oglindească poporul român va trebui să studieze arhitectura, care e simbolica sa, iconologia, care e credinţa sa, şi poezia, care e viaţa sa. El va trebui să determine metafizica şi psihologia poporului român şi să cunoască etica şi estetica limbii române”. Dar el formulează aici o opţiune, nu singura posibilă, una dintre alternative, remarcând că inclusiv „tradiţionalismul” unor Mureşan sau Bolintineanu e străin de „fondul” românesc, conceput ca dat etnografic.

Pentru cei conştienţi că Maiorescu este un modern în toată puterea cuvântului, Ştefan Petică se înfăţişează în toată modernitatea lui, pentru care nu are nevoie de rupturi. În Istoria critică a literaturii române, Nicole Manolescu exclamă (după ce îl citează cu afirmaţia „Arta adevărată cuprinde în sine profunda sa moralitate, căci emoţia estetică are un caracter social”): „Iată-l pe Maiorescu după douăzeci de ani!”. O parte a criticii a remarcat fondul maiorescian al criticii lui Ştefan Petică, fără să-i acorde, totuşi, importanţa cuvenită, să vadă în articolele sale piesa de puzzle, pe care însuşi Maiorescu o aştepta, ce completează harta începutului de modernitate. Curios mi se pare, însă, slabul interes al lui E. Lovinescu pentru Şt. Petică.

Sigur, articolele sale au atras atenţia, pe bună dreptate, prin receptivitatea faţă de scriitorii şi artiştii moderni, scriind între primii de la noi despre Walt Whitman, o rădăcină care va hrăni alte feţe ale modernităţii decât cele animate de rădăcinile europene („Omul modern! Câţi nu se tem de a se apropia, în poezie, de această culme aşa de înaltă! Walt Whitman şi-a privit hotărât subiectul în faţă şi a adâncit nădejdile şi simţirile sale”, în „Walt Whitman”, 1897). Criticul impresionează prin cultura sa literară, cu trimiterile la literatura mare, cu deschiderea sa către artă, în genere, scriind, probabil cel dintâi în româneşte, despre Gustav Klimt, amintind şi de criticul de artă Hrman Bahr în acest context. Expune, în amănunt, Estetismul lui Ruskin, reperându-i poziţia în tradiţie, remarcând că negaţia urmaşilor provine, de asemenea, dintr-o anxietate a influenţei: „Adevăraţii urmaşi ai lui Ruskin, singurii care au păstrat moştenirea sa pentru a o da generaţiilor viitoare sunt cei care l-au negat”. De aici şi credinţa într-o dialectică necesară a evoluţiei, pentru că „tocmai aceste negări şi revoluţionări, absolut necesare oricărei dezvoltări istorice a unei idei, au făcut ca ideea lui Ruskin să trăiască, să crească şi să se transforme – căci transformarea e întotdeauna un semn de viaţă”.

În „Note, însemnări, fragmente manuscrise”, întâlnim mai mult decât nişte ciorne, întâlnim un fel de cuprinsuri ale viitoarelor scrieri, cu structuri precum: „Cugetarea veche: Platon. – Cugetarea nouă: Taine. – Ricardo şi morfologia socială// Ideile de sprijin. – Teoria maşinilor. – Schimbarea cugetărei”. E o frază de anticipaţie.

Concluzii trage din plin Ştefan Petică, între care şi aceasta: „Un critic trebuie să fie un analist care, indiferent de tendinţele sale, să judece numai valoarea artistică. Dar Valoarea artistică depinde de mediu şi iată de ce un critic trebuie să fie omul veacului său”. El este un astfel de om, chiar unul înainte-văzător în ale criticii literare. Un punct de sprijin în Scrierile critice ale lui Ştefan Petică vor găsi atât teoreticienii şi adepţii modernităţii, cât şi susţinătorii unei viziuni organice asupra evoluţiei literaturii române. Ediţia de faţă e un act de reactualizare şi reîntregire a unei opere ce constituie o importantă etapă în modernizarea literaturii române.