Emil-Iulian Sude este un poet marginal. Despre cele trei cărţi ale sale – Scărarul (Editura Grinta, 2014), Chiar nu (Editura Stampa, 2017), Poveşti (Editura Centrului Naţional de Cultură a Romilor, 2018) – s-a scris foarte puţin. Nu e conectat, în mod determinant, la niciuna dintre tendinţele poeziei din ultimii ani, ceea ce nu înseamnă că literatura sa n-ar fi actuală şi nici c-ar practica vreun soi de experimentalism. Tensiunile şi limbajul versurilor sale amintesc, mai degrabă, de spectrul larg al (neo)modernismului. Dar îşi temperează, mai întotdeauna, pornirile ermetice prin repetiţii, explicaţii şi abstractizări, când de o stranie concreteţe, când de o artificialitate asumată, extrasă din limitele rostitului şi neputinţa rostirii. Există, însă, şi secvenţe slabe, când poetul se încrede prea mult în posibilităţile paradoxurilor verbale, folosite ca metodă prin care să suplinească răspunsurile la întrebările despre identitate.

S-a făcut poezie din revelarea neputinţelor limbajelor, inclusiv din acuzarea neajunsurilor dialogului interior, şi face şi Emil-Iulian Sude, când găseşte, totuşi, drumul spre poveste, iar scrisul devine recunoaştere, pe o voce care tremură şi se îngână până capătă consistenţă. Construieşte pe logica lui şi-şi, uneori în note urmuziene, încercând, parcă, să anuleze alteritatea, pe care sfârşeşte prin a o adânci. Miza e să se povestească, dintr-un trecut anistoric, alături de un celălalt: „Aşa deodată prieten drag ne/ Vom vedea pe cealaltă parte/ Şi ne vor întreba cretinii cum am murit/ De parcă ar conta când se usucă în/ Primăvara suprapusă o floare cine din cine/ De parcă ar conta câte cuvinte calde se nasc/ (...)// Prieten drag ştiu cercul tatuat/ De pe mâna ta dreaptă te-a adus/ Mai aproape pentru că orice şansă/ Este de fapt o neşansă şi strigătele/ Ei sunt de fapt zâmbete/ ALE nu îi pronunţ numele morţii/ Nu îi pronunţ numele vieţii// Prietene drag cercul de pe mâna dreaptă/ A fost numai o recunoaştere şi credulă faţetă/ A florilor merkaba pentru care preţul numai tu de pe/ Cealaltă faţă a vieţii căreia unii îi zic viaţă/ Cu aceeaşi mână cu care au dat au luat/ Ţi-am spus aşa deodată că ne vom/ Întâlni deşi nu avem aceeaşi formă” (Lui C.C.).

Dincolo de căutarea şi fixarea prin cuvânt, deci dincolo de eul abstract care se întrevede după strigări dibace şi iese la suprafaţă, ca necesar, din discurs, există o dramă identitară mult mai profundă, ce izbucneşte doar în anumite poeme. În acestea renunţă la farsele tautologicului pe care le conduce uneori cu măiestrie, alteori cu exagerare. În astfel de momente se lasă, întrucâtva, dus de dicteul automat activat odată cu aceste plonjări în golul existenţial, prin uterul deschis, într-unul dintre texte: „Noi nu am ştiut vreodată/ să înotăm./ eram de apa ţărmului/ pe cât de goi şi verzi./ apa aia sălcie şi caldă până la greaţă./ verzi cu picioruşe ca verdele de micuţe/ uşor cleioase buruienoase sărate ca sărate/ şi creponate// (...)// mama noastră nu se supăra pentru că am zburat pe uscat.// ea ne punea din nou la fiert. îşi lua capacul de la uter/ supa de găluşte/ cam sărată. lingura de lemn desena melci codobelci. se fereau toţi/ să ne tragă pe nas. aşa de micuţi ca verde de/ micuţi metalici şi verzi de micuţi/ nu ne uneam când zburam Marea dragoste făceam”. Răzbat în astfel de versuri unele ecouri naumiene, încrustate într-un timbru poetic personal, omogenizat pe întregul parcurs al volumului. Aici, Sude nu mai textualizează pentru a-şi uita chipul sau pentru a astupa golurile cu pojghiţe de cuvinte, ci sondează sub aceste goluri, unde îşi înfruntă demonii şi fricile cele mari. Astfel scrie un excelent poem al povestirii din inconştient: „A coborât cu totul lui. în beciul/ casei lui să aducă mere roşii// şi voinţă i-a trebuit să pună în mişcare/ mişcătorul pentru a lua din beci fructele frigului.// crude şi zemoase fructele frigului orânduite/ şi cu arome îmbietoare. ce îi dădeau impresia de/ căldură rece la atingere. şi o plăcută odihnă/ îl îmbia. la pipăit aveau aceeaşi formă însă/ la lumina beciului nu distingea culoarea.// de fiecare dată când cobora pentru/ a urca cu fructele frigului nu nimerea/ culoarea roşie. şi acre şi amare şi reci./ erau palmele pline de mere roşii şi dulci”.

Tema centrală a volumului e regăsirea prin/ cu celălalt: tatăl, cititorul, femeia, prietenii, poetul etc. Ferindu-se sistematic, s-ar putea zice, de declamaţii sentimentale, inhibându-şi, totodată, orice pornire patetică, povestaşul relatează pe un ton aparent biblic, controlat şi însuşit, însă, prin repetiţii, prin varii forme de topire a contrariilor şi de afişare simultană a feţei şi suprafeţei, situându-se, ca rostitor, în meta-poveste. „Poveştile despre mine nu// interesează pe nimeni câtuşi de puţin/ numai povestea celuilalt ne interesează/ căutând adesea ca el să fi spus în propria/ poveste despre fiecare în parte/ aflarea celui pierdut”, scrie într-unul dintre poemele prin care atacă cel mai direct problema. Convins că în faţa apropierilor fundamentale nu rezistă nicio dialectică, fapt pe care numai literatura îl poate exprima în mod real, poetul transcende polarităţile cu ajutorul celor mai puternice relaţii umane, între care cea patern-filială: „De la pieptul tatălui un fiu cuprindea/ în braţe pieptul fiului// de la pieptul fiului un tată cuprindea în braţe/ pieptul tatălui. aşa de mare era tatăl/ că nicio frică nu se cobora asupra fiului/ multă candoare avea fiul că plin de blândeţe era tatăl.// de parcă era un chip şi o asemănare/ întoarsă asupra ei înseşi. aceeaşi măsură/ deosebea. aceeaşi măsură asemăna”.

Emil Sude ţine să arate cum se fărâmiţează în poezie diferenţa, care sunt consecinţele acestui proces şi care formele de rezistenţă. Caută cu exasperare semnele individualităţii, atât în concretul corporalităţii, cât şi în pendularea între cotidian şi arhetipal. Cel care-şi cheamă corporalitatea se îmbolnăveşte, iar cel ce supravieţuieşte devine un Sisif ce face transferuri dintr-o parte în alta a existenţei: „S-a apucat unul să-şi fabrice un trup de unul singur// aşa de unul singur/ peste cartierul drumul taberei. şi cum lucra el ca paznic de noapte/ să se împlinească trupul tocmai ce venise o boală a sufletului. se zice că boala/ nu vine niciodată singură. vine însoţită şi de suflet. bă zice boala: noi nu vrem să/ fim altfel în noi şi în afara noastră (...)/ că dacă n-ai de-o boală perfectă pentru un suflet perfect/ degeaba ne lungeşti/ peste cartierul drumul taberei// să-ţi zic. tu îţi fabrici trupul pe dinafară/ că-ţi văd toţi sufletul şi boala sufletului ţi-o/ văd ba. cum se rostogoleşte sufletul acesta// şi ţi-l pun la încercări aşa pur şi simplu. şi se/ răceşte se răceşte trupul când vine sufletul”. Ca „paznic de noapte”, poetul vede înfruntarea dintre „morţi” şi „vii”, fără să poate rămâne în afară: „au chemat îmblânzitoarea de iepuri./ să-i ofere inima lui îmblânzitoarei de iepuri./ s-a trezit paznic de noapte/ şi îi era frică”. Lucid, apăsat de intuiţia că individualizarea îl va exclude – sau muncit de vagi aspiraţii isihaste? – ajunge să-şi alunge eul rostitor, căruia nu i se poate, totuşi, sustrage, rugându-se memorabil: „eul meu eul meu de ce nu mă lepezi de la paharul acesta// de ce nu te sacrifici prin reuşită/ pentru nereuşită eul meu ce nu eşti/ nici convingere nici iertare nu eşti// dacă ai fi pentru o clipă convingător tot frustrat/ ai fi eul meu eul meu de ce nu mă părăseşti” (Scandalizarea sângelui/ Remember instinctual şi intuitiv). Urmele livreşti nu-l urmăresc, deşi un substrat arghezian de profunzime e recognoscibil atât prin atmosferă, cât şi prin unele procedee. Sunt momente când fuziunea dintre discurs şi realitate îi scapă de sub control şi eşuează într-un textualism anost. Alteori, recurge la semioza în gol pentru scurte răgazuri existenţiale, cu un extraordinar simţ al hiatusului prin care întrerupe oportun Povestea.

Când nu se abandonează în text, ci continuă să lucreze asupra realităţilor sale interioare, respingând sau căutând formele de alteritate exercitate de întâlnirile cu ceilalţi ca pe nişte acte existenţiale decisive, Sude scrie poezie autentică. Poveşti este un volum promiţător, iar Emil-Iulian Sude, un poet ce ar merita mai multă atenţie.