Prin O istorie secretă a literaturii române, carte ajunsă la a treia ediţie, Cornel Ungureanu expune, în fond, implicaţiile geopolitice, ideologice şi ezoterice generate de universurile compensatorii create în cultura română. Exploatează dimensiunile şi filiaţiile de profunzime ale universurilor literare, relevă instrumentarea politică a lor şi reconstituie, în baza bibliografiilor exegetice, construcţiile de sens şi rutele de iniţiere pe care le-au implicat. Nu se plasează în descendenţa criticilor ce au optat pentru valorile estetice, adică a tradiţiei „inaugurate de Maiorescu, definite de Lovinescu, sacralizate de I. Negoiţescu”, apărată în prezent de şaizecişti, de Nicolae Manolescu, mai exact, cu a sa Istorie critică a literaturii române. Cornel Ungureanu numeşte judecata acestora „antipolitică”, fiind o judecată din interior, de care încearcă să se distanţeze, cel mai probabil din raţiuni academice, tentat de ipostaza cercetătorului. Avem în faţă, din acest punct de vedere, un caz concret de oscilare între criticul al cărui discurs, exegetic-hermeneutic, e asimilabil literaturii, şi omul de ştiinţă, preocupat de contextele şi mizele literaturii, de relevanţa sa în planul mai larg al cunoaşterii umaniste, nu de actul literar în sine, de literaritate. Prin introducerea criteriului geopolitic, el „face o breşă în istoria literară «tradiţională»” (p. 377), recurgând la un discurs ce implică mai multe feluri de distanţări între subiect şi obiect, nu doar pe acelea cunoscute în critica literară propriu-zisă, percepută, ea însăşi, ca un capitol al istoriei literare.

Cornel Ungureanu încearcă un discurs istoric alternativ, necanonizant, centrat pe context, pe dialogul intercultural, pe efectele mentalitare ale sistemul simbolic creat prin şi din literatură, pe impactul politic şi pe subversivitatea literaturii, pe contribuţia sa decisivă în procesul de prăbuşire a cenzurilor extrinseci, totalitariste, extremiste. E, din acest punct de vedere, mai degrabă, o istorie a atitudinilor, a expresivităţii literaturii „care trece dincolo de graniţele admise de iubitorul de artă”, pentru că „raporturile pe care le propune geopolitica inaugurează o (altă) istorie literară secretă, legată de alte interdicţii” (p. 377), precum acelea specifice lumii de la Est de Cortina de Fier. Istoria literară înregistrează şi reflectă reconfigurările geografiei, ale destrămării Mitelleuropei şi ale graniţelor în mişcare, ale „inventării Europei de Est” şi ale Balcanilor. Prin definiţie reacţionară, după cum demonstrează şi Virgil Nemoianu în O teorie a secundarului, literatura participă continuu la dobândirea şi apărarea libertăţii. Acest aspect s-a probat şi istoric: „Exista în anii şaizeci ai secolului trecut o bună conlucrare între sociologii, filosofii, scriitorii, geopoliticienii (încă nenumiţi aşa) dizidenţei sau ai opoziţiei anticomuniste. Dacă socialismul se sprijină pe artişti, atunci şi opoziţia anticomunistă ar trebui să înceapă de la ei: e o strategie care a scos în primplan întâi scriitorii, «secundanţii». Geniala mişcare a lui Konard Gyorgy, cu Antipolitica sa, lansează, va spune Vladimir Tismăneanu, un manifest pentru strategia sinuoasei eliberări est-europene” (p. 29).

Calul troian a fost opera lui Franz Kafka, devenită paradigmatică nu numai pentru disidenţele din interiorul culturilor subjugate de comunism, ci şi pentru literatura exilului. Scriitorul praghez deschide „lista lui Conrad”, înşală vigilenţa cenzurilor şi e acceptat inclusiv de scriitorii arondaţi totalitarismului din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cornel Ungureanu aminteşte cum, bunăoară, în 1962, o anchetă din ziarul Libération, fondat de Sartre, „se desfăşura sub titlul: Trebuie să-l ardem pe Kafka?”. Întrebarea deschidea, de fapt, o discuţie mai amplă despre condiţia literaturii, evidenţia importanţa sa şi, implicit, problematiza autonomia sa în relaţie cu politicul. Rezultatul anchetei e pus în relaţie directă cu un moment extrem de important în redefinirea Europei Centrale: „Concluzia la care ajung ideologii realismului socialist (că «nu trebuie să-l ardem pe Kafka») fixează momentul inaugural al primăverii de la Praga, dar şi al resuscitării unui concept necesar anulării Cortinei de Fier: Europa Centrală. El se naşte sub semnul imaginarului care îşi construieşte o geografie a lui. (...) Praghezul Kafka este legitimat şi de Soljeniţîn şi de Aragon, într-o Europă a geopoliticii blocurilor” (p. 33). Şi pentru intelectualul român publicarea lui Kafka în 1964, anul „dezgheţului” ceauşist – premeditat şi diversionist, a creat „un sentiment eliberator” (p. 36). Paradigma kafkiană avea să erodeze, din interior, literaturile şi lecturile „oficiale”, irigând inclusiv imaginarul comunităţilor din exil.

Premisele variate şi pluralitatea ipotezelor, nu întotdeauna duse până la capăt, conduc, în cele din urmă, tot la contribuţia determinantă a literaturii în procesul continuu de definire a identităţii culturale (naţionale) şi de deschidere spre ceilalţi, prin aderare la un anume macro-spaţiu cultural. Prima dintre cele două părţi ale cărţii se şi numeşte „Despre aşezarea hotarelor”, cuprinzând mai ales fenomenele şi operele literare ce au degajat forţele centripete ale tradiţiei autohtone, inclusiv capcanele naţionalismului şi ale tradiţionalismelor sale.

Deşi nu o afirmă explicit, există trei unghiuri principale din care Cornel Ungureanu pune problema şi îşi apropie operele şi destinele literare: cel politic, cel ideologic şi cel ezoteric. Sigur, nu o face niciodată dintr-un singur unghi, însă fiecare dintre acestea domină anumite falii, suplinindu-le, subordonându-le sau substituindu-le pe celelalte două. În această ordine de idei, decupajele sunt făcute în baza unor criterii de valoare fundamentate nu numai estetic, ci şi „geopolitic”, termenul implicând toate aceste trei perspective. Esteticul e văzut, mai degrabă, ca o formă de sublimare. Politicile literare şi culturale, în genere, transcend, însă, politicile de stat, pe care le prefigurează, întrucâtva, chiar şi atunci când regimurile politice încearcă punerea culturii în slujba propriului imaginar. Literatura din secolele XVIII şi XIX nu poate fi asimilată decât prin mizele sale politice, identitare. În acest context, istoricul literar discută, tăios, încercarea ministerului educaţiei din 2005 de a scoate Şcoala Ardeleană în afara programei şcolare, angajându-se într-un excurs exegetic prin care arată importanţa lui Inocenţiu Micu Klein în economia formării identităţii naţionale, precum şi influenţa lui Petru Maior asupra plăsmuirii figurii lui Vlad Ţepeş, care va deveni figură a culturii de masă, afirmând, implicit, originile acestor mituri culturale.

Pe de altă parte, când discută „cazul” Eliade suspendă politicul, inclusiv problema legionarismului, acordând prioritate dimensiunii spirituale a scriitorului, modului în care acesta s-a construit ca individualitate, subliniind, totodată, felul în care s-a diferenţiat de Julius Evola, pe care savantul român refuză să-l citeze în lucrările sale de istoria religiilor tocmai din cauza angajamentului nazist dus până la capăt de italian. La Eliade, atracţia mefistofelică e una culturală şi, la limită, religioasă, neconcretizată politic. Acesta e şi argumentul lui Sorin Alexandrescu în discursul de disculpare a lui Eliade. Cornel Ungureanu realizează cu această ocazie şi o trecere în revistă a receptării lui Eliade, receptare care a luat formele unei tradiţii hermeneutice, prin Ioan Petru Culianu şi alţii. Istoricul deschide, în felul acesta, unul dintre capitolele mai mult ezoterice şi mai puţin artistice ale istoriei literaturii române, analizând, cu această ocazie, scrierile şi destinele unor Marc-Mihail Avramescu şi Vasile Lovinescu.

Partea a doua a cărţii, numită „... şi despre destrămarea lor”, pune accentul pe diferenţele instituite de scriitorii canonici ai interbelicului, dinamizatori ai tradiţiei. De altfel, capitolul V, numit „Arta paricidului la români”, cel mai consistent din carte, a fost publicat şi ca volum independent, sub aceeaşi denumire. Nu e foarte clar de ce Cioran sau Sebastian intră în partea „aşezării hotarelor”, iar Sadoveanu, Arghezi sau Călinescu la „destrămarea lor”. În orice caz, în această a doua parte discută şi avangardele artistice româneşti, cu ideologiilor lor, precum şi literatura erotică şi cea pornografică.

O istorie secretă a literaturii române e, în contextul operei lui Cornel Ungureanu, un discurs sintetizator, prin care literaturii i se fixează „[de]limitarea esteticului prin factorul geografic” (în continuarea studiilor de geografie literară), parafrazându-l pe Lovinescu, şi i se conştientizează perspectivele geopolitice pe care această manifestare a spiritului le-a produs şi le produce.