Poezia lui Ioan Moldovan ni se oferă în esenţe din ce în ce mai tari, distilată inclusiv din semnele epuizării poeziei, din temerile care o împing mereu spre tema morţii, spre (auto)ironie şi spre secvenţe de deconstrucţie pe care doar o inteligenţă creatoare pe care o numim, din neputinţă discursivă, inspiraţie o poate săvârşi. Titluri ca Mainimicul (2010), Timpuri crimordiale (2014), Multe ar mai fi de spus (2019) şi, cel mai recent, Viaţa fără lume (2020) acuză absenţe, pânda deşertăciunilor, feţe ale provizoratului, dispariţia celuilalt, în faţa cărora poezia nu poate prea mult, dar este, totuşi, o formă de rezistenţă. Ioan Moldovan îşi duce prin literatură toate aceste trăiri-limită care intră sub incidenţa categoriilor negative, dar le răspunde tot din interior, resursele fiind exact identificate de Al. Cistelecan: „De câte ori atinge un fundal bacovian al deprimării, fandează cu un caragialism care deturnează drama în comedie de sine. Bacovia şi Caragiale sunt reperele între care e fixat cadranul de stări, trecând de la căderi în apostazia existenţială la defulări sarcastice şi reprimări/ relativizări ironice” (în cronica „Poemele eclesiastului”, dedicată volumului Multe Ar mai fi de spus, în revista Vatra).

Poetul trimite şi la volumul mainimicul, citindu-se cu o detaşare pe care am întâlnit-o, de asemenea, la Bacovia (după cum s-a scris în critica literară). Lectura nu este în acest caz un act de solitudine, ci unul de întâmpinare al tinerilor, din care transpar oareşce tensiuni, fără un conflict propriu-zis, precum în poemul ca la posada: „tare aş mai vrea să mă primească şi pe mine/ în gaşca lor să citesc şi eu ceva ca lumea/ că m-am săturat// să tot scriu eu capodoperele mainimicului/ doar pentru docta puella mea/ pitită acum în pântec la domina ignota// prea bine-mi ies finalurile prea mă/ invidiază bătrânii mei prieteni clasicizaţi// uite ăştia tineri/ tocmai mi-aduc o scară pe care să mă sui/ tocmai mi-arată miloşi de unde până unde tre’ să citesc/ o replică miezoasă care pâlpâie printre noile stele în noul cer/ n-o văd, n-o văd, scâncesc/ nu văd decât cunoscutul/ lasă, zic ei, te sui pe clădirea asta şi-o să vezi/ o să tot vezi sfârşitul şi începutul”. Nu este vorba despre teama de inadecvare, cum ar putea părea la prima vedere, pentru că textul trebuie citit în cheie ironică, fiindcă speculează schimbările de sensibilitate şi, în consecinţă, pe cele de reprezentare. De altfel, această temă nici nu devine o miză pentru Ioan Moldovan, ci doar o altă formă de raportare la propria poezie, la posibilităţile sale de a reprezenta, de a coborî până la marginea existenţei, de unde să-i poţi plânge şi pe cei plecaţi, şi pe cei rămaşi.

Există şi semnele unui filon biografic în Viaţa fără lume, dar fără ca eul să acapareze experienţele descrise, să le personalizeze până la confesiunea egoistă, futilă. În ciuda titlului, poetul introduce toate reperele necesare unei lecturi empatice, necesare pentru întâlnirea în lume cu cititorul. Excepţional rămâne la Ioan Moldovan modul în care-şi construieşte textele, alternând pasajele abstracte sau subtil-livreşti cu tablouri concrete, în care recunoaştem acel nou contract cu realitatea stabilit de optzecişti, însă într-un stil inconfundabil: „ascult cântece vechi de primăvară/ (câteodată îmi vine să plâng când mă gândesc la alexandru cel mare)// El orfan/ eu orfan// Doctorii noştri de noapte joacă ping-pong în salonul de gardă/ Surorile noastre de noapte fac schimb de sticluţe cu ojă/ Unghiile lor scrijelează curcubeie şi vorbe de duh/ pe halate// Cele şapte babe stau în jurul patului, îmi oferă fursecuri vechi/ Nu zic nimic ce să zici când n-ai ce să zici// Mai bine pe spate, cu vată în nări şi-un urechi/ doar privind în cer cum flama Summae-lor arde printre tinerele urzici crescute din bătrânul văzduh” (Orfan).

Poate numai la Mircea Ivănescu (auto)ironia este într-atât de subtilă ca la Ioan Moldovan şi introdusă într-un registru înalt, devenită stare existenţială definitorie, strategie poetică şi mijloc de a cunoaşte din aproape în aproape, din reprezentare în reprezentare, imaginea realităţii şi reflectarea sinelui. Ironia atinge şi forma poetică, de unde disponibilitatea de a scrie sonete sau de a presăra rime bruşte, uneori ludice, prin intermediul cărora, în mod paradoxal, dejoacă gravitatea şi posibilităţile lirice ale discursului: „Scriu rânduri, beau vin, sunt viu/ Scriu alte rânduri, mai beau, sunt viu/ şi-atunci acum de ce încă mai scriu?!// Din coastele mele izvodesc doar nepoate/ grăbite să iasă înainte de şapte/ să uite de slujbă, sătule de lapte// Zic şi eu lapte/ şi şterg – că se poate// Viaţă de rând, vieţuire de rânduri/ mi-e dor să mai cad o dată pe gânduri/ cum cade lumina de vară pe scânduri// şi alte tâmpenii, prostii, prostioare/ că nu mai e mult, frăţioare/ şi-o să răsară un soare –// Soarele tău!// Cu totul alt soare…” (prostioare). S-a observat, de altfel, că „formula poetică a lui Ioan Moldovan, marcă înregistrată, mixează autobiografismul şi referinţa livrescă, ritmul şi rima cu versul alb şi poemul în proză, (auto)ironia şi tandreţea, ludicul şi gravitatea” (Gabriela Gheorghişor, în recenzia „O poezie a litotizării”, despre volumul Multe ar mai fi de spus, în România literară). Aceste relaxări ale discursului vin pe fondul unei conştiinţe critice acute.

Poemele numite Dragă nu par să aibă un singur destinatar, iar acest apelativ este de cele mai multe ori tot ironic, menit uneori să nască acea confuzie cu celălalt ce consistă din rememorarea unor prezenţe feminine venite de pe partea cealaltă în această Viaţă fără lume: „Deodată simt pe umărul drept o atingere, ca şi cum cineva ar vrea să mă facă atent/ să-mi spună ceva despre singurătatea mea ofensatoare/ or, nu se face/ Sunt şi eu aici/ Cine eşti tu?/ Nu mă întorc să văd, dar ştiu că eşti bătrâna mea doică, ori colega de liceu şi de bancă/ ori poate chiar Împărăteasa, ori Nu/ aducând aici pe terasă întrupări contemporane, precum tinerele la urdinişul sălii de fitness –/ orice va fi însemnând asta/ Nu ştiu dacă mai am timp: Femeia de Serviciu a Curţii Noastre mă anunţă conspirativ/ Că sunt şi eu una dintre ţintele acestui dictator automatic cu ochelari de distanţă/ Că nu mai păsuieşte pe nimeni”. Ironia devine, pe de o parte, principala metodă de sondare fenomenologică, iar pe de alta, mijlocul prin care e tatonată moartea care e, de fapt, tema centrală a cărţii. O a treia funcţie e cea de a justifica circularitatea discursului poetic, fenomenul reflectării şi reflecţiei reprezentărilor, provizoratul celui care spune „Sunt în totalitate citabil pentru că scriu doar citate/ Oricum, sunt în plan/ Dovada: plătesc încă rate// Sunt şi eu rezultatul provizoriu al unde compoziţii – ştiu, ştiu/ Aflu mereu deja-spusul// Nu mai e de faţă celălalt mort să mă cenzureze/ aşa am ajuns să meşteresc un ceasornic/ şi nu mai ştiu să-l opresc” (provizoriu). Poetul ne lasă de cele mai multe ori impresia că se află într-un soi de spaţiu şi condiţie intermediare, într-un purgatoriu, având capacitatea să privească şi în viaţă, şi în moarte, conştient că nu percepe decât acele simulacre pe care şi le poate apropia prin poezie.

Ioan Moldovan scrie o poezie autentică şi erudită, cea din urmă calitate obţinând-o din consistenţa construcţiilor, fără prea multe incursiuni intertextuale sau livreşti, ci din structură, din atitudine, din fermitatea discursului poetic, din resursele, ţintele, strategiile şi formele ironiei. Nu trebuie neglijată calitatea imaginilor create în această poezie, pentru a umple acele spaţii intermediare de care aminteam, uneori în formule (cvasi)suprarealiste, „Într-o pivniţă cu verişori/ miracolul e lanterna verde şi roşie/ Vinul e verde şi roşu/ Feţele noastre se pregătesc să plângă/ Doar fluxul seminţiei rămâne alburiu/ continuând să rămână alburiu/ continuând să se prelingă/ pe sub cimitirul cu merii verzi şi roşii” (ca un fierar începător). Am insistat pe pasajele autoreferenţiale şi metapoetice pentru a evidenţia atitudinea faţă de poezie, însă cititorul va descoperi o viaţă plină, redată prin secvenţe proaspete, care contrazic numeroasele declaraţii că totul ar fi o copie, o reluare, o reflecţie. Uşurinţa de a schimba registrele şi de a medita pe mai multe planuri pornind de la posibilităţile poeziei ne apare încă şi mai evidentă în poemul cel mai complex din volum, marginea unei rugăciuni: „Înduioşat ca după somnul de dup-amiază/ Îl vorbesc de bine pe Dumnezeu/ Trec printre dragi ticăloşi uitând legăturile murdare dintre cuvinte/ privind fără spaţiu înapoi/ să văd cât am lucrat înainte/ Abia noaptea târziu ies sub lună şi aduc apă şi beau şi ascult/ torsul, depănatul, tot zgomotul, ritmul fonic în locul sensurilor/ din vremea însemnărilor letale// Pe-un picior de iad/ Iată că decad/ Trei turme de turme/ Şi nu se lasă urme// Un glob de fum, o frază lungă înţeleaptă făcută ghem/ atât a rămas din livadă/ Pomii înfloriţi i-a nins cine? Cerul, răul, anapoda?/ Neputincios supraveghez acum/ înfricoşat şi laş/ Să stai, să delirezi/ până în zori din searbădă pustie/ pe care o scrie/ doar mâna păscută de iezi/ din vremea însemnărilor letale”. Autoironia este, cel puţin din romantism încoace, una dintre formele sănătoase de autocenzură a egoului, iar în modernism şi postmodernism a devenit strategie şi, iată, unul dintre generatoarele catharsisului. Ioan Moldovan ne oferă această experienţă prin volumul Viaţa fără lume, volum care confirmă, încă o dată, valoarea uneia dintre cele mai importante opere poetice contemporane.