Timp de aproape două decenii, de pe la mijlocul anilor ‘90 până nu demult, poezia autohtonă a cultivat un biografism fie tensionat de vagi elemente (neo)expresioniste, fie intimist-confesional, fie apropiat de ceea ce Frank O’Hara, poet citit şi influent şi printre optzecişti, a numit personism. Nu putem vorbi despre categorii sau tipologii, despre generaţie, ci despre caracteristici care s-au regăsit, în diferite doze, nu numai la cei debutaţi în acest interval, ci şi la cei deja consacraţi, inclusiv la şaizecişti. Nu-i vorbă, s-a scris bine, în căutarea unui autenticism ce părea că nu poate irumpe decât dintr-un interior conştientizat în visceralitatea şi finitudinea sa biologică, dintr-o memorie brută conectată la (i)realitatea imediată, din accesarea unor stări existenţiale nude, dintr-o experienţă cathartică împărtăşită prin poezie celuilalt – cititorului chemat să se identifice, fără prea multă interpretare. Nu numai formula poetică s-a manierizat destul de repede, prin explozia de volume de această factură, ci şi critica de întâmpinare, complice la un soi de autoreflexivitate care descuraja semioza cu care fuseseră deprinşi criticii din deceniile anteriore.

De câţiva ani, nu mulţi, lucrurile s-au schimbat, poezia căpătând mize sociale, chiar ideologice, (re)devenind o formă de cunoaştere prin care se caută dejucarea simulacrelor realităţii. Concurează ficţiunile noilor media, ale cinematografului omniscient şi omniprezent, de o forţă narativă ce lasă impresia de inepuizabil. Dezvoltă forme extreme de critică, în baza unei corectitudini politice fundamentate, de fapt, pe discriminare pozitivă. Nu insist pe această derivă pentru că nu are legătură cu volumele pe care urmează să le prezint. Accentuarea dimensiunii critice a poeziei este, cred, un reflex defensiv în faţa suprasaturaţiei culturale, în faţa hiper-ficţionalizării care ameninţă cu înstrăinarea pe nesimţite, cu ascunderea în ecran şi în id-urile virtuale, de pe platformele de socializare şi din jocurile video.

Există câteva edituri care publică sistematic o astfel de poezie proteică, experimentală şi critică, în ariergardă aflându-se, cel puţin în ultimii trei-patru ani, Casa de Pariuri Literare, frACTalia, foarte tânăra OMG sau, fără să lase această impresie pentru că are o ofertă de carte care acoperă mai multe categorii, Tracus Arte.

Mihai Kantzer observă din postura celui vizat de noua istorie, conştient că şi eschivele sale au fost în mare parte anticipate şi prevăzute, conştient că este doar un constatator, un povestitor, un comentator care a deprins limbajul ştirilor şi articolelor ce ţin prim-planul, scufundându-se în spectacolul lor. Este prins în docu-seria care epuizează macro-prezentul şi ficţiunile politicilor globale, jucându-şi rolul cu subtilă ironie, fără să fie resemnat şi, deopotrivă, fără porniri revoluţionare. Este un act de curaj să încorporeze în discursul poetic clişeele limbajelor politice, media, social-media, documentarelor etc. Naufragiu este poemul care reciclează cele mai multe dintre aceste limbaje şi ficţiunile contemporaneităţii, protagonistul văzându-se stând „întins în faţa ecranului/ ca o balenă naufragiată/ cu calota glaciară la picioare/ şi 50 de kg de plastic în stomac/ adunat cu greu, înotând în larg”. Intră, astfel, în scenariile secolului douăzeci şi unu, în care omul trebuie să-şi supravieţuiască, „după lungi şedinţe şi deadlineuri ratate” în care „rulează în buclă” episoadele cu „scene din jafuri celebre/ evadări şi crime perfecte/ momente din evoluţia homo sapiens/ marile utopii ale secolului XX/ utopiile tinere ale secolului XXI/ gata pentru export, în varianta nepoluantă/ din tehnologii ieftine şi reciclabile/ înainte să împânzească întreaga galaxie/ ca o plantă care prinde rădăcini”. Poetul se foloseşte cu iscusinţă de forţa de sugestie şi de estetica implicită a acestor naraţiuni, păstrând o distanţă critică oportună replierilor (auto)ironice, deconstrucţiei, demascării şi acuzării simulacrelor. Consistenţa discursului său provine, pe de o parte, din controlul asupra limbajelor încă neepuizate ale noilor politici globale, iar pe de altă parte, din deconstrucţia realizată în timpul vizualizării marelui documentar în care este montată istoria contemporană. Poet lucid, Mihai Kantzer are multe de oferit, mai ales dacă va continua să evite marile capcane ideologice ale unei astfel de poezii. Iar prin acest volum de debut dă toate semnele că o va face.

Cel mai recent volum al său, nick cave@bergen, propune un scenariu ingenios fragmentat, pe un fond nordic noir, în care fluxul poetic pare precipitat în faţa (neo)realismului proiectat în oraşul norvegian. Bergen este un loc plin de viaţă, iar densitatea imaginilor şi a limbajului dau un sentiment de autenticism irigat de o cultură de masă tot mai complexă. O astfel de poezie se conectează la sincretismele cinematografice ale postmodernismului, la spectacolele sale stratificate şi bricolate până la pierderea referinţelor şi la blurarea totală a hipotextelor. Poetul priveşte prin camera de filmat sau prin cinematograful global. Se retrage în antecamerele unui imaginar care nu este un univers compensatoriu în sensul dat de tradiţia literară acestei sintagme, ci un spaţiu al înfruntărilor, o încăpere a oglinzilor. Fiecare poem poate fi parcurs ca un episod dintr-un serial în care se aud vocea interioară a personajului şi scurtele dialoguri cu un cineva care nu-i va sta niciodată alături până la capăt. Fiecare text este construit pe mai multe nivele, inclusiv sociale, cititorul trebuind să accepte o serie de convenţii, să dispună de o bună imaginaţie pentru a intra în atmosfera naraţiunilor. Unul dintre poemele care relevă cel mai bine această structurare în trepte este (kozmicblues): „camera se opreşte şi nici porumbeii nu mai respiră/ e un moment de tăcere sunderaland retrogradează din championship în league one/ conexiune şi teleportare/ aritmie şi bună vecinătate// catedrala din sunderland – oraşul industrial cu un nivel/ al şomajului ce nu mai poate fi ignorat. Lista rămâne/ deschisă pentru porţii duble de tensiune cinematică// porumbeii din bergen te-au văzut în/ salopeta neagră. david lynch te-a văzut în salopeta neagră./ chiar şi nick cave pretinde că te-ar fi văzut în mall/ probând salopeta neagră.// din fericire sau din păcate eu văd salopeta/ doar prin filtrele de instagram şi acesta nu e un refren pentru/ o petrecere corporate sau pentru un team building// camera se opreşte nici porumbeii nu mai respiră/ primarul oraşului sunderalnd descoperă o salopetă neagră/ plutind deasupra valurilor din bergen e prima dată când foloseşte istastory. #blackjumpsuit// salopeta neagră adiere/ predare de ştafetă/ dinspre un carusel imaginat spre un sticker/ janis joplin lipt de un ghiozdan din bergen”. Nu sunt decât reperele unui scenariu care-şi aşteaptă structurările din partea cititorului. Spre deosebire de Mihai Kantzer, Andrei Zbîrnea cultivă un discurs care devine adesea o maşinărie semiotică. El scrie o poezie care pare că rulează pe streaming-uri la care au acces iniţiaţii în imaginariile postmo–dernităţii digitalizate, transmise online. Este o poezie a prezentului, inventivă şi critică, pe care o vor înţelege şi degusta oamenii prezenţi.