Resimţit ca o traumă, exilul a fost înfruntat, de majoritatea scriitorilor şi intelectualilor umanişti prinşi în labirinturile sale, prin incursiuni hermeneutice creatoare care au implicat, potrivit lui Matei Călinescu, lecturi de identificare din tradiţiile culturale şi spirituale naţionale şi/ sau transnaţionale. Imposibil de redus la o ideologie anume, exilul consistă din naraţiuni compensatorii ce s-au dezvoltat pe mai multe nuclee ideatice şi/ sau mitologice, devenite, explicit sau implicit, fie scenarii iniţiatice sau ale aculturaţiei, fie scenarii ale acceptării şi semnificării provizoratului pe care această condiţie îl impune. S-a scris şi multă literatură proastă pe această temă, cu forjări etnocentriste şi de un protocronism jenant, care a sporit suspiciunea cercetătorilor, refractari oricum din cauza implicaţiilor ideologice pe care o parte a intelectualilor le-au asumat. Există însă cărţi care nu trebuie să rămână în afara câmpului umanist central din România, oferind nu atât o alternativă, cât un filon complementar al tradiţiei culturale autohtone.

Unul dintre cei mai importanţi scriitori ai exilului este Norman Manea, care a analizat din interior această aventură existenţială, de pe o poziţie morală ce denunţă şi paradoxurile, slăbiciunile şi simptomele inadaptării plecării dintr-o cultură periferică şi supusă totalitarismului într-una centrală, clădită pe cultul libertăţii. În Umbra exilată, cel mai recent roman al său, această experienţă produce tensiuni ce răscolesc fundamentele cunoaşterii. Orice formă de terapeutică prin imaginar se dovedeşte, în cazul personajului principal, nomadul mizantrop, insuficientă, chiar dacă întreaga sa călătorie şi locuire în Germania şi, apoi, în America este dublată de lectura, hermeneutica şi discutarea continuă a cărţii Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl a lui Adelbert von Chamisso. Personajul acesta romantic, excepţional pentru că îşi vinde umbra acceptând, în felul ăsta, un pact faustic, devine un pseudo-arhetip al exilatului. Nomadul, expert în istoria circului, îl introduce, pe de o parte, în rândul clovnilor, proiectând în el, totodată, şi pe exilatul care se lasă pradă hedonismului din lumea liberă.

După o întâlnire kafkiană cu Securitatea regimului ceauşist, care-l eliberează, permiţându-i să plece din ţară, personajul principal, nenumit, un om fără însuşiri, rătăceşte prins între realităţile lumii noi şi cele ale livrescului. Aproape toate celelalte personaje încearcă să-l tragă în realitate, să-l smulgă din amintiri şi din mormântul livresc, sora sa fiind, până la un punct, o adevărată călăuză în acest sens: „Nu sunt Agatha! Nu sunt dintr-o carte, ci dintr-o femeie, mama mea şi mătuşa ta. Sunt reală, chiar dacă departe, prea departe [protagonistul încă nu ajunsese în America la ea]. Nu mă cheamă Agatha, ci Tamar. Nu mă izgoni într-o carte, mai departe decât sunt, numai ca să mă poţi întâlni oricând, acolo, înlănţuită de umbre fără însuşiri, nu de tine, fratele meu real, cu reale calităţi şi defecte reale. Nu te poţi despărţi de cavoul cărţilor în care te-ai zidit, de coperţile de plumb. De ele nu te poţi despărţi! De zădărnicia zidurilor tale”. Romancierul atacă o temă mult prea puţin, dacă nu deloc, tratată în literatura noastră: izolarea şi alienarea prin citit, ca surogat al libertăţii, în comunism. Iluziile literaturii au fost mai puternice în plan personal decât ne putem imagina sau reconstitui.

Deşi romanul este de dimensiuni medii, personajele au suficient timp şi spaţiu să se dezvolte, într-un mod subtil, participând, sub diferite forme, la exil. Cel ce străbate întregul roman, alături de nomad, încercând să-i arhiveze memoria, este Günter Buiclu, ce din membru de partid evoluase „alăturându-se unui grup singular şi pitoresc de «disidenţi de stânga», mai ales germani, cum se identificau şi erau identificaţi de poliţia secretă”. Iniţial, „îl sufocau rolul său de neamţ comunist, rebel contra comunismului caricatural, ca şi pantomima micilor învârteli ale străzii valahe”, după, acţionează sub impulsul vinei germane, prin identificare cu originile sale, de a fi săvârşit crimele din Al Doilea Război Mondial. Numele său revine în mai multe titluri de capitol, emiţând epistole, încercând să contureze cât mai clar personalitatea mizantropului.

Subtitlul cărţii este roman colaj, expresie ce justifică mixul de discursuri şi structura meta-romanescă obţinută dintr-o iniţiativă hermeneutică. Sunt introduse în corpul romanului pagini întregi de citate din exegeza dedicată poveştii lui Peter Schlemihl, precum şi răspunsurile studenţilor pe acest subiect, dezvoltat în mai multe direcţii. Personajul lui Norman Manea este conştient de exotismul său, al evreului din Estul Europei scăpat din lagărele naziste şi, apoi, izgonit dintr-un regim comunist, dar refuză să-şi tranzacţioneze povestea, să devină un Schlemihl. Cultivă, aşadar, un orgoliu ce defineşte, practic, o etică a exilatului, care refuză autovictimizarea. Date fiind fracturile pe care le implică, formula cea mai bună pentru abordarea acestei macro-teme pare de departe cea a colajului, uşurând introducerea meditaţiilor pe care le solicită nostalgiile şi paradoxurile apartenenţei spirituale.

Exilul angrenează toate crizele identităţii ce-l încearcă pe nomadul care urmăreşte basmul „ce avea să-i slujească exilatului drept un fel de ghid de copilărie, înainte de a deveni material didactic pentru instruirea studenţilor în aventura înstrăinării”. În această ordine de idei, „solitudinea dincolo de social şi politic sau în focarul social şi politic al asupririi articulează exilul, dislocarea şi deposedarea, e o ucenicie în dialectica schimbării şi în metamorfozele regenerării”. În reconstituirile cvasi-eseistice se întrevede, în general, eşecul transcenderii, un nihilism de factură cioraniană, autorul de pe Culmile disperării fiind invocat, de altfel, în convorbirile iniţiale cu Eva Lombardini, drept „exilatul perfect”. Această femeie îi vânează povestea, o interesează tocmai exotismul nomadului, căruia i se oferă, începând cu el o poveste de iubire. Este o nouă şansă de a ieşi din scenariile sumbre provocate de rememorare, de fatalitatea trecutului.

Dragostea pe care i-o oferă Jenny Backer în Germania, de la care ia şi primele lecţii de engleză, precum şi Eva Lambordini, într-o Americă suficient de liberă pentru a-şi înfrunta destinul, lasă sentimentul că protagonistul ajunge în prezent, de unde-şi va coordona renaşterea. Dar legătura cu trecutul este prea puternică, înscrisă inclusiv în iubirea incestuoasă pentru Tamar/ Agatha, sora prin care înfruntase ororile lagărelor, prin care se construise şi se ţinuse, practic, în viaţă.

Spre finalul cărţii, personajul principal, devenit profesor la un colegiu american, se scufundă, din nou, într-o realitate livrescă: „În anul în care Irma devenea profesoară de italiană, aici, în colegiul unde dialogăm acum, în 1944, eu abia îndrăzneam să deschid ochii spre tunurile staliniste salvatoare; în 1979, când ea se pensiona, eram bucuros că americanul o trezeşte pe Agatha din apatie cu dragostea lui şi îi dăruieşte noi iluzii; iar în 1990, când Irma Brandeis îşi găsea locul de veci chiar aici, sub piatra pe care citesc letopiseţul ei, eram deja şi eu prin apropiere, gata să ocup «casa minimă» a defunctei. Învăţasem deja să confund umbrele din cărţi cu cele din viaţă, apoi să le disting şi separ [s.m.]. Am adoptat ucenicia în noul exil ca o favoare. Iniţierea în exilul final de aici, din Eden, domiciliul ultim, pe care îl voi împărtăşi cu Irma”. Această suprapunere relevă, încă o dată, indisponibilitatea nomadului de a trăi o viaţă adevărată, în care să renască propriu-zis, să-şi schimbe umbrele, să părăsească traiectul retrograd al destinului pe care se găseşte şi în care se complace prin diferite subterfugii filosofice.

Inclusiv în delirul din final conştientizează existenţa unor alternative: „Pribegia nu e doar o nenorocire, asta voiam să-ţi spun. E o potenţialitate, merită încercată. Tot ce îţi spun, de fapt, ştiu că ştii. Dar e important să mă asculţi, să mă contrazici, să învăţ din nevrozele tale”. Este un dialog interior extrem de tensionat, o bătălie dusă împotriva propriei umbre, care-l ţine captiv, blocându-i individualizarea. De aici provine şi critica mercantilismului global, critica libertăţii ce-l expune, teama neputinţei în faţa hedonismului ce-l aşteaptă în prezent. Este una dintre temele principale ale ideologiei stângii, declanşată, aici, de şocul libertăţii din exil. Inserturile cvasi-teoretice, meditaţiile şi lungile citate îngreunează întrucâtva lectura, dar nu afectează autenticitatea acestui roman colaj. În fond, protagonistul se recunoaşte inadaptat, captiv într-un fel de predestinare: „Exilat nu pentru că eşti departe de locul natal, ci pentru că te-ai asimilat cu această categorie de îngeri bizari, asta-i! Exilat prin structură, nu prin situaţie. […]// Structura milenară! De care nu vrei să vorbeşti decât în gând, să nu te autodemaşti”.

Acest roman surprinde drama unei individualizări care, de fapt, s-a realizat diferit pentru fiecare exilat în parte şi, implicit, se desfăşoară diferit pentru fiecare cititor în parte. Deşi presupune unele structurări recurente, exilul este, înainte de toate, o experienţă individuală, rezultată dintr-un demers hermeneutic, prin care intelectualii şi-au negociat aculturaţia, şi-au gestionat alteritatea, şi-au înfruntat umbrele. Norman Manea oferă prin acest roman o răscolitoare naraţiune a exilului, cu multiple coborâri în infernurile istoriei, într-o proză de mare calitate literară, cum ne-a obişnuit.