Sentimentul e că nu se scrie prea multă literatură exclusiv pentru plăcerea lecturii sau pentru desfătarea prin lectură. (Co)există tot felul de mode literare şi de jocuri de putere aferente, o năzuinţă de recunoaştere şi un mit ceva mai bine camuflat al geniului. Există însă unii marginali, foarte buni cititori, care scriu fără astfel de presiuni, ca şi când ar merge la o partidă de vânătoare cu prietenii, la un meci de volei sau de tenis. Unul dintre ei este Silviu Viorel Păcală, înzestrat, iată, şi cu un nume care-i dă o şi mai mare uşurinţă a detaşării, a ironiei, a relaxării. El este un poet exploziv, de o inteligenţă ce frizează ceea ce s-a numit, şi încă se mai numeşte pentru unii, inspiraţie. Autorul Întâmplărilor primitive este ceea ce, bunăoară, Nicolae Manolescu numise, referindu-se la Emil Brumaru, un poet de duminică. Sigur, de o altă anvergură şi de o altă formulă, dar de o respiraţie proaspătă, cu texte ca dintr-o bucată, de multe şi autentice carate. Cel mai bine îl caracterizează flash-urile: „nu ştiu ce e poezia/ dar am văzut-o trecând/ avea tocuri înalte/sufletul subţire/ şi mirosea a nefericire”; „între gleznele tale/ se înalţă biserica/ unui cult păgân” (adevărat grăiesc ţie); „atât am putut să fac/ să bat câteva cuie în gard/ să tulbur liniştea broaştelor/ pentru o clipă” (trebuie să inventez alte cuvinte mai încăpătoare).

Silviu Viorel Păcală scrie îndrăzneţe poeme de dragoste, găsind-o sau proiectând-o pe Lilith în toate femeile pe care le întâlneşte, riscând de multe ori alunecări uşor misogine, de care personal cred că se fereşte, totuşi, cu graţie: „femeile înalte ar trebui spânzurate/ de lună/ şi puse-n locul parilor de gard/ să stea cocoşul mândru/ pe ele şi să cânte/ imnul dimineţilor de smalţ” (sentinţă regală); „când vântul îţi ridică fusta/ pe străzile murdare/ ale oraşului vechi/ eu încă studiez/ partea generală a poeziei/ prin mansarde” (am călătorit în şareta inimii tale); „melancolice studente/ repetente/ cu privirile pierdute/ tatuate şi stridente/ caută cu disperare/ cafenele decadente/ unde îngeri de carbid/ ard pe zid/ plictisiţi de fericire” (eglogă). Poetul cultivă un soi de candoare, intuind energiile suspendării filtrelor şi cenzurilor artificiale ce ţin, în general, de status. Se fereşte să pozeze şi îi iese de minune. De aici şi poezia erotică de bună calitate: „sexul tău/ miroase a salcâm/ şi cândva/ în visele mele de cazarmă/ pe coapsele tale aterizau păpădii/ iar eu am uitat că sângele se electrizează/ că inima are şi ea/ doi poli magnetici/ cate te iubesc deodată” (fericirea te strică); „erau alte vremuri/ foloseam puţine cuvinte/ pielea ta foşnea ca un celofan/ podurile ruginite cântau/ mesaje anticelulitice/ şi ne aruncam dis de dimineaţă fericirea/ ca pe un măr muşcat la întâmplare/ mi-am învins fricile/ una după alta/ ultima e să te iubesc aşa” (alţii mă sperie de tot). O astfel de poezie nu are nevoie de incantaţii, de solemnizări sau tensiuni mai mari decât poate duce. Prin ea se caută frumuseţea şi sublimul ca senzaţie fizică, nu metafizică.

Deşi autodesemnat autor de Întâmplări primitive, Silviu Viorel Păcală nu este un naiv. Ştie multă poezie, presară urme şi în texte, dar nu face paradă, iar atunci când este tentat de asta are luciditatea autoironiei: „L-am cunoscut pe Mircea Ivănescu/ în viaţă/ şi asta îmi dă aşa/ o aroganţă/ inexplicabilă/ să vă surprind/ am să mă sinucid azi/ sau cel mai târziu în fiecare dimineaţă// până mi se dezmorţesc degetele” (poem descoperit aproape din întâmplare). Un alt text încifrat livresc este rodica. două. Fără să conţină suficiente date pentru a fi decodificat o să-i spun povestea, fiind părtaş la ea (nu se prea face într-o recenzie, dar genul acesta de poezie cred că mi-o permite): „un singur poet/ a murit din dragoste/ am stabilit asta/ după alte două beri/ cu gabriel şi mihai”. Recunoscându-ne unul altuia în mai multe rânduri că poetul nostru preferat este Virgil Mazilescu, i-am povestit cum Eugen Negrici mi-a spus odată că autorul volumului Va fi linişte va fi seară „este singurul poet care a murit cu adevărat din dragoste”, iar titlul reproduce modul în care Mazilescu cerea, în ultima parte a vieţii, votcă.

Suple şi la propriu, şi la figurat, adică numai fibră poetică, fără pic de grăsime retorică, proteice şi comprehensive, textele din acest volum trezesc dorinţa să fie împărtăşite cu cel alături de care-şi place să-ţi bei cafeaua, ceaiul, vinul, cocktailul sau şampania. Primitivismul din titlul sugerează că nu e rost de disimulare în această carte, că totul va să fie nud, şi este chiar şi atunci când apar unele semne de aritmie romantică, tratate cu un umor de care numai poeţii autentici sunt capabili. Şi pentru că nu se prea lasă interpretată, dat fiind firescul său, se mai poate spune doar că această poezie este numai bună de re-citit, dar nu din cauza vreunui soi de ermetism, ci datorită prospeţimii sale.