Că Jurnalul Monicăi Lovinescu reprezintă una dintre cele mai realiste şi pătrunzătoare fresce sociale ale României aflate sub ultimii nouă ani de comunism (oficial) şi în primul deceniu de tranziţie este poate previzibil să spui, dar necesar. Şi nu ca slogan sau ca verdict trebuie afirmat acest lucru, ci ca premisă de urmărit în cât mai multe consecinţe ale sale. După ce Editura Humanitas a editat Jurnalul sub forma sa originală, adică în şase volume la care s-a adăugat un al şaptelea, „inedit” şi postum, în 2010 a fost publicată o variantă esenţializată a sa, în selecţia Cristinei Cioabă. O astfel de încercare este pândită de tot felul de capcane, fiindcă presupune renunţarea la o serie de observaţii şi unghiuri care conferă o perspectivă mult mai clară şi mai pătrunzătoare asupra istoriei şi comunităţii din interiorul căreia Monica Lovinescu scrie. Iniţiativa s-a bazat pe faptul că „acest tip de selecţie a fost facilitat tocmai de caracterul fragmentar al notaţiei, ce dă autonomie părţilor fără a dezasambla întregul” („Notă asupra ediţiei” a Cristinei Cioabă, p. ). Cu toate astea, multă informaţie istorică, în sens larg – adică mentalitară, ideatică, estetică – se pierde. Dar nu aş spune că spiritul Jurnalului are de suferit, ci, dimpotrivă, pe alocuri, percepţiile, receptarea, judecăţile şi trăirile câştigă în intensitate. Preferabilă rămâne, totuşi, varianta integrală, în ciuda dimensiunilor sale.

O a doua ediţie a Jurnalului esenţial a apărut anul acesta, fapt ce s-ar cuveni să fie un eveniment, fiindcă orice nouă lectură a sa implică şi solicită un examen de etică pentru cultura română. Deşi nu cred în proiecte culturale naţionale planificate, în datorii intelectuale moştenite sau dobândite în acest sens, pasivitatea faţă de anumite teme o găsesc cel puţin amorală, dacă nu imorală de-a dreptul. Una dintre aceste teme este cea a funcţiei pe care cultura a jucat-o şi o joacă în planul conştiinţei civice, de o concreteţe poate nu la fel de uşor de sesizat ca efectele economice ale unor proiecte şi realizări ale ştiinţelor reale şi ale tehnicii, adică de o altă natură, dar mult mai importantă. Este vorba despre o inginerie subtilă prin care cultura acţionează direct asupra personalităţii individului, în sensul deplin al cuvântului, adică asupra relaţiei sale cu mediul şi cu celălalt, asupra valorilor care-i definesc umanitatea (şi umanismul) şi locuirea în lume. Or, exact despre asta este mărturia pe care o dă Monica Lovinescu, despre vieţuirea culturală a individului izgonit de un regim totalitar din familia şi comunitatea sa. Mă refer mai ales la primii nouă ani ai Jurnalului, cei de dinaintea revoluţiei din ‘89. În astfel de situaţii limită se vede poate cel mai bine rolul literaturii autentice, al teatrului şi al cinematografului, al muzicii şi al picturii, precum şi al discursurilor filosofiei, istoriei, jurnalismului etc. Iese la suprafaţă lupta dusă, de altfel în permanenţă, împotriva totalitarismelor şi a dezumanizărilor generate de voinţa oarbă de putere. Ea a continuat şi continuă şi în tranziţie, dar în alte condiţii, ceea ce determină o abordare în două etape.

În „Cuvântul înainte” al primului volum din 2002, reluat şi în această ediţie, Monica Lovinescu îşi pune problema „pactului autobiografic” al Însemnărilor, pact ce „se anulează de la sine din moment ce paginile de faţă sunt scrise despre şi pentru alţii” (p. 17). Nu resimte asta ca pe un sacrificiu şi nici ca pe un gest de generozitate, ci ca pe un act etic necesar, ca pe o opţiune morală, ceea ce face ca Jurnalul să fie cu atât mai autobiografic, fiindcă ne revelează un mod de viaţă cu adevărat excepţional în umanitatea sa, fără efuziuni idealiste şi accese care să trădeze orgoliul generozităţii sau complexele salvatorului. Autoarea reflectează asupra condiţiei memorialisticii şi pornind de la experienţa de lectură a unor cărţi ale lui Roland Barthes şi Robbe-Grillet, pentru că literatura este domeniul în şi prin care se poziţionează: „Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care le deapănă: ea e compusă din mai multe uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative” (p. 122). Intelectuala nu acceptă că, de fapt, biografia şi Jurnalul său capătă o dimensiune istorică, datorită prezenţei sale în cetate, în avanposturile luptei duse în plan simbolic cu comunismul. Ea nu este numai vocea fizică a Europei Libere, ci şi vocea unei conştiinţe a libertăţii. Conştientă de mitologia creată în România în jurul său şi al lui Virgil Ierunca, soţ şi camarad, rezistă oricărei tentaţii de a o amplifica în vreun fel, nici măcar capitalizând-o pentru războiul dus cu regimul criminal de la Bucureşti.

Cu adevărat curioasă este însă atitudinea scriitorimii române care la începutul anilor 2000 „evita cât mai sistematic orice referire la exilaţi”: „În general, memoriile şi jurnalele semnalate de scriitori şi apărute în ultimul deceniu nu ţin seama de legăturile – uneori foarte strânse şi active, mergând până la complicitate în mai multe cazuri –, care se stabiliseră între scriitorii din ţară şi alţii din exil. Mai curios, unii dintre aceşti negatori cu orice preţ sunt uneori aceiaşi de la care primeam mesaje stăruitoare” (p. 17). Verdictul este unul cât se poate de trist şi de corect, dat cu probitatea disidentului autentic, fără să impute sau să caute confirmări sau recunoştinţă: „Presupun că şi din acest punct de vedere – ca în atâtea alte domenii – punerea la zi a trecutului reprezintă o condiţie esenţială a supravieţuirii” (Ibidem). Însă aceasta întârzie să apară, fiindcă manipularea comunistă a trecutului încă influenţează receptarea exilului, asupra căruia a aruncat, fără discriminare, anatema legionarismului de care, în mod real, se făcea vinovată doar o parte. Or, această strategie ideologică, extrem de eficientă, a generat o cenzură şi autocenzură care se întinde până azi, la trei decenii distanţă. Mediul intelectual aflat în complicitate cu comunismul conţinea foşti simpatizanţi sau „practicanţi” ai legionarismului, preluând de la aceştia, în perioada ceauşistă, ideea de naţionalism. Dar asta nu a relativizat în niciun fel judecarea de pe aceste poziţii a unui Vintilă Horia, de pildă. Lucrurile au stat însă altfel în cazul soţilor Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Dacă la cel dintâi consecinţele au fost enorme, în cazul celor din urmă acuzaţiile au fost atât de puţin plauzibile încât n-au fost crezute nici măcar în anii ‘80. Ar mai fi şi o altă nuanţă aici, cea care-l priveşte pe Eliade, judecat de această culpă nu de comunişti, ci de o parte a mediului intelectual, pornindu-se de la jurnalul lui Mihail Sebastian şi, ulterior, de la o serie de articole exaltate din tinereţe. Noica însuşi resimte această autocenzură, explicând de ce a refuzat să-i fie prezentată de către Eliade una dintre cărţi la importanta editură Payot. Efectiv „se teme ca, în cazul unui succes, să nu i se scoată articolele sale de extremă dreapta din tinereţe”, aceasta nefiind, totuşi, singura explicaţie, ci şi, ca în cazul Monicăi Lovinescu, „în nebunia lui «culturală», Noica e cu adevărat generos, se ocupă de el numai atât cât trebuie” (p. 130).

Revenind la Eliade, admiraţia pe care autoarea i-o poartă nu o împiedică să-i denunţe unele slăbiciuni în relaţie cu regimul, imputându-i că nu este suficient de vehement şi se lasă curtat, inclusiv prin promisiunea propunerii la premiul Nobel din partea României, de către mediile bucureştene.

Jurnalul conţine mai multe paliere care necesită analize punctuale: (1) pasajele autoreflexive, raportarea autoarei la propria activitate; (2) reprezentările exilului; (3) formele de disidenţă din ţară şi din afară, profilurile intelectualilor români; (4) munca la Radio Europa Liberă, relaţiile cu ceilalţi angajaţi şi cu conducerea, precum şi relaţiile internaţionale ale românilor din exil; (5) evaluările estetice ale culturii trăite. Vom încerca să le rezumăm în partea a doua a cronicii, nu înainte de a puncta câteva idei şi aspecte introductive.

Este bine-cunoscută dimensiunea etică pe care Monica Lovinescu i-o atribuie scrisului, de orice natură ar fi el, până la a scrie „cronici tactice” despre cărţi în care le omite cu bună-ştiinţă slăbiciunile şi unele neadevăruri. Este o necesitate în combaterea comunismului, pe care şi-o asumă însă cu verticalitate, ca pe un răspuns la degradarea impusă de regimul ceauşist. („Am ajuns să fac numai cronici «tactice», avântul anticultural al familiei Ceauşescu e atât de demenţial, încât nici nu mai ştim ce poate fi salvat din naufragiu: textele noastre se situează între ţipătul de alarmă şi semnul exclamării”.) Jurnalul reuşeşte să redea violenţa comunismului, dimensiunea sa criminală, la propriu, cât se poate de concretă, cu planuri de asasinate în ţările din Occident, cu intimidări şi crime în aresturile din ţară. Asta o şi determină pe Monica Lovinescu să definească exilatul ca putând „să facă orice, numai să colaboreze cu regimul din care a fugit nu”.

În jurnal se impun şi câteva figuri demne, principiale, curajoase în mod fundamental, de-a dreptul luminoase: Nicolae Steinhardt, părintele Calciu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dorin Tudoran etc. – pentru a enumera numai dintre cei rămaşi în ţară fie definitiv, fie până spre finalul anilor ‘80. Ceea ce face ca niciun studiu de istorie culturală, istoria ideilor şi/ sau istorie literară să nu se poată scrie fără consultarea acestei cărţi cardinale. Vom expune, în numărul viitor, câteva dintre reperele istorice, ideatice şi morale ale cărţii, indispensabilă nu numai pentru orice încercare de contextualizare a fenomenelor din anii pe care îi acoperă, dar şi pentru înţelegerea funcţiilor şi rolurilor culturii.