În mod oarecum paradoxal, ceea ce este numit literatură pentru copii se dovedeşte destul de greu de definit. Unul dintre motive ar fi că însăşi copilăria este, în bună măsură, un construct social/ cultural (abordare prin prisma căreia Colin Heywood a scris O istorie a copilăriei, de pildă). Sintagma presupune că definitorie ar fi categoria de public căreia i se adresează, dar unul dintre criteriile prin care se verifică valoarea textelor introduse în această sferă ar trebui să fie, de fapt, dacă plac şi adulţilor, dacă le oferă o satisfacţie estetică ce transcende nostalgia şi este semnificativă în sine.

Interesul tot mai crescut pentru acest segment al pieţei de carte scoate la iveală pentru noii autori capcana conceperii literaturii pentru copii ca paraliteratură. Or, istoria genului a demonstrat că marile cărţi circumscrise acestuia sunt parte integrantă din canonul literar universal. Genialele Micul prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry, Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll, Peter Pan de J. M. Barrie sau Pinocchio de Carlo Collodi dau o mărturie cât se poate de convingătoare în acest sens. Sigur, odată cu mutaţiile concepţiei despre copilărie şi datorită unor preocupări din ce în ce mai mari pentru o educaţie completă timpurie, s-a pus accentul pe caracterul didactic al textelor adresate copiilor. Cred însă că este foarte greu de gestionat acel fond ce asigură specificul şi imanenţa literaturii, autonomia sa şi modul de a îndeplini funcţii de ordin etic şi educativ.

Cu riscul de a lungi această introducere, mai menţionez două aspecte asupra cărora am reflectat în urma experienţei predării literaturii pentru copii atât la programul Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar (PIPP), cât şi sub formă de opţional la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova. Pe primul l-am sugerat deja, dar trebuie insistat asupra faptului că ruperea acestei categorii de marea literatură este greşită din toate punctele de vedere. Din fericire avem cazuri precum cel al lui Arghezi care a proiectat în poezia pentru copii toate ideile din extraordinara sa operă. Este autorul prin care se poate educa cel mai bine gustul literar şi dezvolta, în trepte şi organic, înţelegerea complexelor coduri estetice. Al doilea aspect, funcţiile didactice ale literaturii pentru copii sunt implicite, naturale, subordonate esteticului.

Nu poate fi decât îmbucurător că un prozator profund şi rafinat ca Augustin Cupşa propune o carte pentru copii, Două furnici şi un elefant: de la un capăt al Lumii la celălalt, cu ilustraţii de Andreea Dobreci. Acest tip de experienţă trădează forme aparte de decantare a naraţiunii şi este o încântare modul în care autorul romanelor Perforatorii şi Aşa să crească iarba pe noi reuşeşte să scrie pentru micii şi marii cititori, 6 ani +, cum recomandă coperta a IV-a.

Ştiind că mai toate poveştile trebuie să fie întrucâtva de aventură, Augustin Cupşa surprinde freamătul şi suspansul lucrurilor cotidiene, pe care personajele sale principale le fac să mustească de viaţă. Cele şase povestiri care alcătuiesc volumul descriu o succesiune de călătorii, mai mult sau mai puţin simbolice, călătorii atât spre interior, cât şi spre exterior, o vieţuire cu miros de ceai şi flori de portocală. La finele primei dintre ele, denumită „La drum! Cap-compas spre capătul lumii” avem parte de un deznodământ înmiresmat: „Au dat toţi trei fuga în grădina din spatele casei.// Portocalul îşi întindea fragil ramurile încărcate de flori mici, care miroseau ameţitor.// – Ce minunăţie! a spus elefantul. Asta înseamnă că în curând o să avem portocale.// – Da, a zis furnica, dar, din păcate, portocalele sunt foarte mici. E o specie de portocal cu fructe minuscule.// – Nu-i nimic, a spus elefantul, eu de-abia dacă mănânc una întreagă. Am venit să dansăm.// – Sau am putea să facem gimnastică pe portocale. Trebuie să vă povestesc ce vis am avut, a spus furnica de la un capăt al Lumii.// Dar n-o mai asculta niciunul; elefantul dăduse drumul la muzică şi începuse să danseze sub ramurile înflorite ale portocalului cu furnica de la celălalt capăt al Lumii”. Fragmentul relevă ciudata prietenie dintre cei trei protagonişti, diametral opuşi ca mărime, ceea ce sugerează că nu contează diferenţele într-o relaţie de prietenie. De altfel, ideea, nu i-aş spune morala, acestui prim text este înscrisă într-un cadran chiar la început: „Prima călătorie, din care furnica de la un capăt al Lumii află că niciun drum nu e prea lung ca să-ţi revezi un prieten. Chiar şi atunci când ţi-ai uitat scobitorile acasă”.

Toate povestirile beneficiază de câte o astfel de idee sintetică plasată în debut, chiar sub titlu, care şi el rezumă cele ce urmează. În felul acesta, autorul se asigură că mesajul este suficient de clar pentru micii cititori, o rigoare solicitată, pare-se, de literatura pentru copii. Ea nu se verifică, neapărat, în acele texte canonice pe care le menţionam anterior. Receptorului, indiferent de vârstă, i se cerea, înainte vreme, un efort mai mare de interpretare. Textele lui Cupşa mizează însă pe atmosferă, pe un autenticism susţinut sinestezic. Şi în cea de-a doua călătorie, „în care furnicile se conving că prietenii rămân prieteni, chiar dacă au păreri diferite sau nu cunosc o mulţime de cuvinte… ciudate”, intitulată „A venit vara! Furnicile îl iau pe elefant la plajă”, îmbietoare sunt aceleaşi miresme. Este creat un mic conflict, o contradicţie cu privire la cum este mai eficient să bei ceaiul pe vreme toridă: „Furnica de la un capăt al Lumii susţinea că cel mai bine ca să te răcoreşti este să bei ceaiuri reci: fierbi apa într-o oală înaltă, prepari apoi infuzia de ceai roşu, african, cu aromă de portocale, aştepţi să se răcească pe aragaz, apoi o muţi în frigider. Poţi să-l serveşti cu un fursec mare, cu nucă şi zahăr pudră, sau poţi să-l bei simplu, cu multe cuburi de gheaţă”. Cealaltă furnică este de părere că, „din contră, când este foarte cald, trebuie să bei ceai fierbinte, în pahare mici, şi să stai întins pe nişte perne moi, la umbra unui cort”. Ea este inspirată de o emisiune văzută la televizor, „despre oameni care traversau deşertul îmbrăcaţi în haine negre, cocoţaţi pe cămile. Aşa aflase că aceştia se numesc beduini”. Aş remarca şi bogăţia lexicală a cărţii. Urmărind didactic acest obiectiv, al dezvoltării limbajului şi al importanţei sensului cuvintelor, Augustin Cupşa recurge şi la efectul de vertigo al listelor (U. Eco). Este un bun pretext pentru a introduce cuvinte cu o sonoritate specifică jocurilor pentru copii. Efectul este unul amuzant. În continuarea citatului anterior, legat de oamenii deşertului: „Aşa aflase că aceştia se numesc beduini. Furnica se întrebase atunci dacă beduin era un cuvânt suficient de interesant ca să-l noteze în lista ei şi până la urmă alesese în locul său baldachin (Totuşi, îşi aducea bine aminte cum să bea un ceai în deşert.)”. Nimic nu este la întâmplare în aceste proze, fiindcă la plajă cei trei protagonişti se împrietenesc cu un dromader, care le aduce noi prilejuri de îmbogăţire a vocabularului.

Una dintre temele centrale este, aşadar, prietenia, după cum ne sugerează şi ideea-cadru a următoarei povestiri: „Cea de-a treia călătorie, în care furnicile descoperă că e OK să fii diferit şi nu e bine să judeci pe cineva după aparenţe”. Titlul acesteia este „Furnicile îţi pun mustăţi şi dau fuga la muzeu! (Şi toţi se iau după ele.)”. Autorul oferă o subtilă lecţie despre artă, pornind de la poetica suprarealistă a lui Salvator Dali, ale cărui tablouri personajele merg să le vadă până în America, după ce una dintre furnici se apucase să picteze. Aici îl cunosc pe Gândacul de Colorado, aflat iniţial pe lista persoanelor nesuferite. Acesta se dovedeşte a fi chiar critic de artă, reuşeşte să-l introducă şi pe elefant în muzeu, deşi acest lucru era interzis, pentru a conchide: „Cred că arta ar trebui să fie pentru toată lumea, să poată oricine să privească tablourile şi să spună fiecare ce este arta”.

Două lucruri aş vrea să mai punctez. Mi se pare ciudat că personajele nu au nume, fapt care, după cum ştim, este important în conturarea unei identităţi. M-am gândit că este şi acesta un artificiu, ajutând la lectura de identificare, mai ales că cele două furnicuţe pot fi considerate alter-ego-urile unui singur personaj. Cel de-al doilea aspect ar fi resemantizarea furnicii în literatura pentru copii, personajele fiind dispuse mai degrabă să se distreze, decât să muncească, aşa cum ne-a învăţat fabula.

Ilustraţiile susţin din plin acest festin literar. Andreea Dobreci parcă reuşeşte să pună exact atâta expresie câtă trebuie în fiecare reprezentare, dând dovadă de o imaginaţie care cred că este irigată de multe lecturi din canonul literaturii pentru copii. Culorile sunt prietenoase, nuanţele – calde, combinaţiile – calme şi, când trebuie, vibrante. De altfel, cartea arată foarte bine ca obiect, iar tiparul este de cea mai bună calitate. Ea poate fi, iar acesta mi se pare un criteriu cât se poate de semnificativ, şi o excelentă idee de cadou.

Augustin Cupşa a scris o carte pozitivă, luminoasă, care nu musteşte numai de viaţă, ci şi de cultură, magistral mediată pentru cei mici.