Reeditarea lucrării Testamentul unui eminescolog, publicată prima dată în 1998 – la un an de la moartea autorului său, Petru Creaţia, ar trebui să repună în discuţie atât o serie de aspecte ale operei poetului naţional, cât şi numeroase probleme de metodologie ale filologiei româneşti. Cum devine din ce în ce mai clar că în ultimele decenii s-a schimbat în mod fundamental statutul literaturii, inclusiv cel al exegezei, istoriei şi criticii literare, un astfel de Testament ar putea reprezenta un bun prilej de (re)evaluare a practicilor de cunoaştere şi de cercetare din acest domeniu şi din disciplinele sale aferente.

Opera lui Eminescu a deschis, încă din secolul al XIX-lea, cu concursul lui Titu Maiorescu, un câmp extrem de fertil pentru producerea de sensuri şi semnificaţii culturale, cu mize identitar-naţionale şi, deopotrivă, transnaţionale, prin ideatica şi idealitatea sa, pentru că scriitorul a fost „un om al timpului modern”, „cultura lui individuală” stând „la nivelul culturei europene a vremii” (Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, 1889). Sigur, sincronizarea pe care o sugerează criticul e discutabilă, autorul Luceafărului fiind, nu-i aşa?, ultimul mare romantic al Europei, ceea ce nu arată, de fapt, decât întârzierea literaturii autohtone. Dar Maiorescu a ales să se raporteze la „acel cuprins ideal al culturii omeneşti”, aflat dincolo de succesiunea curentelor estetice, Eminescu atingând „înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti” (Ibidem).

La nivel social, se poate observa lesne, în zilele noastre, dar probabil că e la fel dintotdeauna, prejudecata că înţelegerea operei eminesciene ne-ar fi ca un dat, că ne aparţine aprioric, ni se cuvine şi ne defineşte, prejudecată alimentată în primul rând de învăţământ şi de mitologia poetului naţional. Unul dintre efecte este şi abundenţa şi arborescenţa bibliografiei critice, într-atât de fecunde şi acoperind atât de multe paliere metodologice încât s-a vehiculat constituirea eminescologiei ca disciplină. Opera lui Eminescu reprezintă şi va reprezenta în continuare o preocupare fundamentală, fie şi numai pentru prezenţa sa la nivelul mentalului colectiv, ceea ce se răsfrânge şi asupra statutului literaturii şi al filologiei, în genere.

Testamentul unui eminescolog demonstrează cât de greu s-au gestionat, totuşi, scrierile poetului, nu numai din punct de vedere hermeneutic, ci şi editorial. Adică şi demersurile de bază au ridicat dificultăţi teoretice şi metodologice specifice şi generale, ceea ce a şi dus la întârzierea accesului la corpusul complet. Petru Creţia le-a tratat ca un specialist ce a înţeles că „Eminescu a devenit obiectul unui cult, cu dogmele de rigoare, cu o martirologie, cu ritualuri şi ceremonii fixate deja de o tradiţie încremenită în înfricoşătoarea ei vacuitate” (p. 6). Deşi începuturile sub auspiciile maiorescianismului fuseseră mai mult decât promiţătoare, întemeietoare de-a binelea, dată fiind publicarea volumului de antume din 1883, editarea completă a poeziei s-a întins pe mai multe decenii, prezentând controverse până în contemporaneitatea noastră. Cea mai mare parte dintre ele au fost cauzate de multitudinea de variante, editorii fiind puşi în faţa unui laborator în care textele par că se află într-un perpetuum mobile prin care se sustrag unui întreg formal şi sistematizării. Sigur, această caracteristică n-a fost în niciun fel rezultatul intenţiei sau premeditării lui Eminescu, el însuşi fiind preocupat şi chinuit, potrivit demonstraţiei din lucrarea de faţă, de formarea unui volum potrivit unor criterii structurante.

Petru Creţia a atras atenţia că şi distincţiile aparent simple au împiedicat interpretarea editorială corectă. Concret, autorul testamentului relevă că în cazul de faţă a fost inoperantă departajarea dintre antume şi postume, întrucât, „dacă încărcăm cuvântul antum cu sensul său legitim, acela de text publicat cu deplina voinţă şi responsabilitate a autorului, foarte puţin din ce va fi apărut sub numele lui Eminescu între 28 iulie 1883 şi 15 ianuarie 1889 este vrednic de această legitimare” (p. 51). Inclusiv volumul de antume întocmit de Maiorescu ar intra sub acest amendament, pe de o parte pentru că, „din punctul de vedere al girului definitiv al autorului, nu putem afirma despre niciuna dintre poeziile antume ale lui Eminescu că n-ar mai fi intervenit asupra ei, fie şi în momentul, amânat în veşnicie, al alcătuirii unei ediţii de autor definitive” (p. 55). Pe de altă parte, „şi, chiar dacă vrem cu orice preţ să fim mai puţin categorici, între antum 1866-1883 şi antum 1883-1889 este toată diferenţa dintre o voinţă deplină şi una grav alterată de uriaşa combustie care o consumase” (p. 55). Eroarea ar proveni din faptul că „antum păcătuieşte prin ambiguitatea de a echivala biologicul cu spiritualul”, intrând, în cele din urmă, în cazul receptării poeziei eminesciene, într-o relaţie chiar de opoziţie cu postum, pe fondul unei „concepţii substanţiale”, „chiar ontologice”, după cum remarcă Petru Creţia. Iar acest fapt este cât se poate de evident în canonica lucrare Poezia lui Eminescu a lui Ion Negoiţescu, în care acestei dihotomii i se atribuie o metaforă cvasi-conceptuală, potrivit căreia „[...] vom numi neptunică acea parte a operei eminesciene care corespunde în general antumelor [...], iar plutonică acea parte ce corespunde în general laboratorului şi care [...] vine mai din adânc, unde se frământă văpăile obscure [...] iată universul plutonic, metafora infernală” (apud. Petru Creţia, p. 58). Într-adevăr, Ion Negoiţescu a sedus prin creativitatea interpretării şi prin imaginarul angrenat în demonstraţie într-atât încât ipoteza aceasta a scăpat unei examinări critice riguroase, pornite de la manuscrisele eminesciene.

Cartea Testamentul unui eminescolog este formată din două părţi: „Problemele editării” – pe care am început s-o discutăm în paragrafele anterioare – şi „Dincolo de editare”. În ambele abordarea este din perspectiva istoriei literare, pe baza cercetării şi analizei documentelor şi, deopotrivă, în funcţie de receptarea critică a operei eminesciene. Petru Creţia evidenţiază, pe această cale, fondul metodologic al acestei discipline şi obiectivele sale specifice. Or, acest aspect este de primă importanţă în zilele noastre, când studiile literare şi-au creat un statut diferit de cel al teoriei, exegezelor şi istoriilor literaturii. Petru Creţia atrage atenţia asupra necesităţii realizării unor ediţii critice, însoţite de crearea unor „instrumente de lucru” indispensabile, precum un „glosar eminescian”, „o bibliografie” întocmită critic, care să structureze atât biografiile, cât şi exegezele dedicate operei eminesciene. Toate acestea ar ajuta la înţelegerea „Cultului lui Eminescu” şi a „Conştiinţei de sine a poetului” – după cum se numesc ultimele două subcapitole din această parte. Însă pentru aceste demersuri este nevoie de înţelegerea necesităţii prezenţei literaturii canonice din secolul al XIX-lea în prim-planul culturii şi învăţământului actual, adică de recunoaşterea unui anumit statut al literaturii în câmpul cunoaşterii, iar al filologiei ca ştiinţă umanistă fundamentală. Ba mai mult, a repunerii umanioarelor pe acelaşi nivel de urgenţă şi necesitate cu ştiinţele tari, exacte, şi cu domeniile aşa-zise inteligente în noile grile de evaluare a cercetării academice din prezent.

Testamentul unui eminescolog are şi meritul de a reliefa contribuţia decisivă a lui Maiorescu în structurarea operei poetice eminesciene. Demersul editorial al criticului este atât un gest de altruism, cât şi o probă de profesionalism filologic: „Rămână exemplare pentru toţi elevaţia, clarviziunea şi discreţia demersului său, devotata aplicaţie la obiect, smerenia aristocratică de a sluji, până şi în calitate de corector, opera altcuiva, pe care n-au avut-o mulţi în istoria culturii, smerenie egală doar cu desăvârşita lipsă de interes personal a gestului. Şi apoi detaşarea ideală, cristalina luciditate, absenţa oricăror impure fetişizări şi resentimente, asociate mereu şi deplin cu căldura ascunsă a unei foarte nobile inimi” (p. 116). Acţiunea vine şi în continuarea confirmării şi legitimării direcţiei noi, cum, de altfel, reiese şi din articolul Eminescu şi poeziile lui, din 1889. Este una dintre dovezile că interesele profesionale sunt alimentate de crezuri personale, de acel altruism izvorât din „entuziasmul impersonal”, semnul celor aleşi nu numai să scrie literatură, ci şi al celor ce o valorifică. Maiorescu a demarat o amplă campanie de consacrare a lui Eminescu prin volumul de versuri din 1883, deşi Eminescu, în felul său de a privi lucrurile în absolut, nu s-a identificat, după demonstraţia eminescologului, cu alcătuirea şi cartea dăruite de editorul şi prietenul său. Cu toate acestea, criticul a introdus cartea într-o amplă reţea culturală: „Maiorescu a ţinut şi la asigurarea grabnică a reputaţiei literare a poetului, dirijând primele exemplare către acele persoane sau acele grupuri culturale care, prin prestigiul, influenţa ori devotamentul lor, puteau avea, în plan lumesc sau spiritual, un cuvânt de spus. Nu fără a se gândi şi la distribuirea lor pe o arie cât mai largă: prin toate meleagurile locuite de români şi, mai departe, în străinătate: la Pesta, la Viena, la Paris. Unei dăruiri în a sluji lucrarea şi numele altcuiva pe care n-au avut-o mulţi, marele critic a ştiut să-i adauge astfel meşteşugul discret, dar infailibil al mijlocirii dintre operă şi conştiinţa publică. Şi a izbutit pe deplin, atât în clipa aceea, hotărâtoare, cât şi pentru durata indefinită a unei culturi” (p. 85). Maiorescu s-a achitat de datoria de conştiinţă formulată clar în Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), datoria conlucrării la impunerea unor bunuri simbolice fundamentale. A creat în jurul direcţiei noi, ce-l avea în centru pe Eminescu, acea comunitate de idei ce a configurat unul dintre nucleele tradiţiei româneşti.

În Testamentul unui eminescolog, Petru Creţia oferă o importantă viziune de ansamblu asupra obiectivelor şi rolurilor muncii filologice, pornind de la editarea operelor literare pentru a ajunge la exegeza şi actualizările acestora.