Modernismul şi postmodernismul vechi, nouã

Poezia lui Mircea Ivănescu a fost citită atât în cheia modernismului, fiind împinsă de Matei Călinescu în vârtejul dialectic al purismului şi ermetismului mallarméan şi bacovian, cât şi în cheia postmodernismului, de Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu şi Gheorghe Crăciun, sau în cea antimodernistă, de Alexandru Cistelecan.

Autorul de Versuri (1968), Poeme (1970), Poesii (1970), de Alte versuri (1972) şi din nou Alte poesii (1976), de Poem (1973) de Poeme nouă (1983), de Alte poeme nouă (1986) şi de Versuri vechi, nouă (1988) şi Poeme vechi, nouă (1989), a ajuns în zona poeziei pure altfel decât prin poeticile neomoderniste ale şaizeciştilor. Într-adevăr, „între Mircea Ivănescu şi propria lui generaţie stă o poetică, de nu de-a dreptul o epistemă lirică”1 , după cum remarcă şi argumentează în acest sens Alexandru Cistelecan, însă nu fiindcă poetul poemelor vechi, nouă e modern numai în negativ, „ca antimodernist”, sau fiindcă „poetica lui merge sistematic în răspărul decalogului modern – şi în primul rând al celui mallarméan”2 . Antimodernismul ivănescian, invocat şi de Mircea Cărtărescu şi de Ion Bogdan Lefter, este, mai degrabă, un antidogmatism mocnit, fără accente iconoclaste de tip avangardist sau experimentalist. Acesta nu poate fi un criteriu suficient pentru a proclama „în întregime postmodernă, definito­riu postmodernă”3     opera lui Mircea Ivănescu. Afinităţile sale cu poezia lui T.S. Eliot, de pildă, ale cărui poeme fundamentale le-a tradus magistral – şi avem în vedere în primul rând „The Waste Land”(1922), inva­lidează aşa zisul său „anti­mo­dernism”. O bună parte din ţesătura sa livrescă şi intertextuală are la bază capodoperele modernităţii şi ale modernismului, atât pe cele subscrise genului liric, cât şi pe cele romaneşti: poezia modernă americană, romanul britanic şi nord-american, romanul german şi austriac etc.

Aşadar, teza antimo­der­nismului se verifică, eventual, numai în relaţie cu modernismul literaturilor din spaţiile romanice. Originalitatea operei lui Mircea Ivănescu a provocat o ruptură în evoluţia poeziei româneşti care, raportată la întreaga modernitate oc­cidentală (incluzând-o aici şi pe cea nord-americană), coincide cu ramificarea unei paradigme şi nu cu răsturnarea ei.

Aceste argumente nu au menirea de a nega trăsăturile postmoderne ale operei lui Mircea Ivănescu, ci de a-i (re)confirma modernismul. În definitiv, o încadrare istorică tributară logicii lui „sau-sau” constrânge actul lecturii să realizeze liniar şi înjumătăţit hermeneutica acestei poezii care ne propune o amplă reflecţie asupra condiţiei sale şi asupra marilor teme şi evenimente ale existenţei. Poetul dezvoltă, adesea, ample meditaţii filosofice în spiritul tradiţiei greceşti şi, mai ales, în spiritul fenomenologiei.

Nu circumscrierea istorică sau prestabilirea apartenenţei la o paradigmă poetică determină liniile grilei de lectură pe care o propunem, ci necesitatea realizării unei „structurări”4 , din moment ce „caracterul criptic-cristalin (criptic şi în sensul de criptă) al poeziei lui Mircea Ivănescu rămâne profund misterios, de-o originalitate total necăutată, care i se impune ca o fatalitate şi poate chiar ca o pedeapsă”5 , după cum afirmă Matei Călinescu.

*

Poetica instrumentată printr-o reducţie fenomenologică specifică, repudierea metafori­zării instaurate de congenerii săi şaizecişti şi structurile narative subţiate până la marginea lirismului pur, prefigurat şi de titlurile cvasigenerale, care trimit, însă, la genul liric, sunt cele trei elemente ce-l individualizează pe Mircea Ivănescu în tradiţia şi istoria poeziei româneşti.

Critica literară nu a urmărit dimensiunea metadiscursivă din opera lui Mircea Ivănescu în toate consecinţele sale, punând accentul, mai degrabă, pe intertextualitate şi livresc, nu pe metapoetică sau autoreferenţialitate, şi cu atât mai puţin pe resortul filosofic al acesteia. Tehnica poetică a épochč-ului oferă principalele repere pentru (re)citirea acestei poezii care nu meditează numai asupra propriei condiţii (moderne), ci şi asupra originii şi a ideii de literatură în genere. Reducţia fenomenologică pe care o „practică” autorul de alte versuri este realizată prin acumularea de perspective a căror cinematică se concretizează într-o „monotonie structurală” (Jean Rousset, Jacques Derrida) care devine, la rându-i, obiectul gândirii poetice. De asemenea, în poesiile şi poemele ivănesciene „mecanismul gândirii producătoare funcţionează la vedere”6 , expus şi exprimat prin inserţii metatextuale.

Trebuie subliniat că livrescul este numai un pretext al metadiscursului ivănescian. Este şi cel mai evidenţiat şi analizat de critica literară. Dar nu există o inchiziţie a livrescului, cum exagerează cu vervă impresionistă Alexandru Cistelecan, care să slăbească în permanenţă limbajul şi să ducă la ratarea oricărei încercări (de transcriere) de trăire reală. E prea mult spus că „sensibilitatea livrescă a poetului, mediind la infinit în relaţiile sale cu lumea şi menţinând un indice ridicat al devaluării ontologice, devine o instanţă de frustrare şi un factor de producere a idealităţii goale”7 . Această apăsare livrescă nu este nici omniprezentă şi nici omnipotentă, nu este nici angoasantă şi nici „o profundă angajare ontologică, negativă, deceptivă şi alienantă”8 .

Metadiscursul poetic, în care livrescul şi intertextualitate au funcţie de structurare, este instrumentat ca o amplă meditaţie metafizică asupra unor teme mari, ca: fiinţa, timpul, adevărul, moartea, cunoaşterea, ideea de literatură şi de poezie, realul etc. De altfel, întrebuinţând o expresie cheie pe care Radu Vancu o foloseşte în replica pe care i-o dă lui Mircea Cărtărescu pe tema „postmo­dernismului” ivănescian, există la acest nivel metadiscursiv o „discreţie a valorilor tari”9 .

Poezia lui Mircea Ivănescu presupune un plan ideal, simultan sau preexistent celui concret al scrisului şi al relecturii, în care poetul îşi transformă mijloacele în obiecte poetice, fenomenele şi realităţile fizice în fenomene şi realităţi poetice ideale, fără să le poată da chipul şi expresia în care să se regăsească atât ideile, cât şi stările sau identităţile existenţiale aferente acestora. Din această neputinţă provine, în prima fază, tensiunea lirică specifică universului ivănescian. Descrierea acestui plan ideal este o importantă miză a lecturii, din moment ce toate celelalte dimensiuni ale poeziei se reduc sub o formă sau alta la el. Poetul însuşi resimte nevoia unei astfel de descrieri pe care o încearcă atât din interior, prin reflecţii metapoetice şi filosofice, cât şi din exterior – prin prezenţa livrescului şi a intertextualităţii. Dificultatea realizării acestei descrieri, concretizată într-un metadiscurs bidimensional, este cea de-a doua sursă a tensiunii poetice.

Autorul de alte poeme şi de alte versuri, vechi şi nouă, (re)introduce în poezia românească, altfel decât o făcuseră romanticul Eminescu sau unii modernişti, poezia-cunoaştere. Mai mult, putem afirma că Mircea Ivănescu este „inventatorul” poeziei de idei în literatura română. Fără să aibă caracter teleologic, depăşind psihologismul şi mirajul arhetipurilor, scăpând formelor psihanalitice preexistente, această poezie animă ideile pe care le scoate din abstract, le înapoiază mişcarea, timpul şi chipul necesare cunoaşterii existenţiale.

Există, aşadar, mai multe nivele ale discursului poetic ivănescian, între care acest metadiscurs care are, la rându-i, două sub-nivele: unul metapoetic şi unul filosofic, în sensul tare al acestui din urmă termen. Ironia, ce are ca principală sursă „plictisul autoscopic”, după formula lui Eugen Negrici, este atributul care ţine la distanţă această poezie de conceptualizări pietroase şi dă supleţe lirică relaţiei dintre actul cunoaşterii şi fenomenul poetic. Descrierea fenomenologică îi conferă organicitate şi naturaleţe poeziei de idei, fiind principala tehnică prin care este atins, într-un mod inedit pentru întreaga istorie a literaturii române, purismul poetic.

Niciodată, în literatura română, poezia nu a fost pusă atât de direct şi de fecund faţă în faţă cu propriile-i mijloace şi cu reflecţia realităţii sale unice în plan ideal.

 1 Alexandru Cistelecan, Mircea Ivănescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Braşov, Editura Aula, 2003, p. 9.

 2 Idem., p. 13.

 3 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 314.

 4 Reluăm afirmaţia lui Eugen Negrici, potrivit căreia „Esenţial în lectura critică nu este să faci cunoscută o structură, ci să realizezi o structurare”, în Figura spiritului creator, ed. cit., p. 8.

 5 Matei Călinescu, „Poezia lui Mircea Ivănescu”, prefaţă la Mircea Ivănescu, versuri poeme poesii: alte aceleaşi vechi nouă, antologie şi prefaţă de Matei Călinescu, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 9.

 6 Eugen Negrici, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 101.

 7 Alexandru Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 48.

 8 Idem., p. 27.

 9 Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Editura Vinea, Bucureşti, 2007, p. 21.