Deocamdată, în ciuda prezicerilor liberalului Caius, coaforul comunist o duce acum mai bine decât în primii ani de libertate, când lîncezea sub atacul saloanelor particulare, răsărite ca ciupercile după ploaie. Ambiţia fiecărei tinere stiliste „să-şi deschidă afacerea ei” şi, mai ales, criza a adus înapoi clientela interesată de preţuri mai mici, îmi explică Lili, cosmeticiană de 30 de ani la coaforul comunist.

*

Să-l frecventez a fost unul din micile mele răsfăţuri pe vremea când Frau Poldi apărea, la mijlocul lui decembrie, în familia Morar, unde Claudia şi cu mine o aşteptam cu nerăbdare. Doar Aurelian se întuneca la faţă când afla că mătuşa lui, Leopoldina, zisă Poldi, un adevărat Moş Crăciun, vine din München, nu cu sania cu reni, ci cu o cursă Luftansa, cu bilete ieftine, cumpărate cu un an mai din vreme: aşa cum mă va învăţa şi pe mine, mai târziu, să fac. Abia în libertate Sultana mi-a dat, mândră, explicaţia: Securitatea o trecuse şi pe Frau Poldi pe lista celor suspectaţi că ar duce la Europa Liberă scrisorile lui Marcu Morar. O dată ar fi percheziţionat-o la aeroport, când pleca, dar, fireşte, n-au găsit nimic. Marcu o adora pe Frau Poldi, ca noi toţi, de altfel, şi n-ar fi folosit-o, în ruptul capului, drept curier. Dar numai dragostea nemăsurată faţă de Claudia a făcut-o pe Frau Poldi să mai revină în România. Se simţise atât de umilită de acest incident, încât doar tîrziu, când ajunsesem şi eu la München, mi-a făcut, o dată, aluzie la el.

*

Claudia era mereu dezamagită de cadourile lui Frau Poldi, altceva ceruse ea! Înaintea Crăciunului, într-o scrisoare ticluită cu grijă, în introducerea căreia înşira toate succesele ei şcolare, îşi formula doleanţele.

Numai că părinţii nu puneau niciodată scrisoarea la poştă. Găsesc că aveau dreptate, le ajungea supravegherea Securităţii din cauza haiduciilor lui Marcu, a interviurilor date jurnaliştilor străini, a textelor trimise la Europa Liberă. Securitatea o s-o considere cifrată, spunea Aurelian, făcând bucăţele scrisorica plină de desene a bietei Claudia.

Ce emoţie când, într-un an, Claudia, pierzînd, pentru prima oară, încrederea în părinţi, şi-a dus singură compunerea la cutia poştală! Cât au mai anchetat-o, pe rând, care de care mai mieros, ai pus-o într-un plic, Clau? i-ai lipit timbru? cum ai făcut rost de adresa lui Frau Poldi? Nu, săraca, nu avusese nici timbru, nici adresă, doar vârâse în cutia poştală hârtia cu rânduri strîmbe şi desene, în mâna cui putuse să cadă?

*

Mi s-a părut exagerată agitaţia lor, dar şi eu m-am ferit să corespondez cu străinătatea până mi-am depus cererea de emigrare. Din cauza asta, o vreme, nici n-am mai avut veşti despre Petru decât o dată pe an, în decembrie, când venea Frau Poldi.

Dar, spre deosebire de Claudia, eram încântată de cadoul meu, mereu acelaşi: pachetul de 1 kg cu cafea Jakobs, şi echivalentul în lei al câtorva sute de mărci trimise de Petru. Înainte să-mi plătesc restanţa la întreţinere la garsoniera confort 2 din capătul Drumului Taberei, mă repezeam la coaforul comunist din bulevardul Costache Negri. Ştiind generozitatea lui Frau Poldi şi felul discret în care încerca să mă reapropie de Petru, am fost totdeauna sigură că cel puţin jumătate din acele sute de mărci veneau de la ea.

*

În salonul comunist merg pentru cosmeticiana Lili. Ca adolescentă era nelipsită de la Cenaclul Flacăra al lui Păunescu, nu ne păsa nouă, doamna Arcan, ce politică făcea el acolo! Noi ne bucuram de muzică, de rock, de folkişti!

În timp ce-mi face masajul, Lili vorbeşte, şi vorbeşte, eu aţipesc şi, când sunt iar trează, mă mir, cum a ajuns de la Păunescu la aşa-zisa lor revoluţie? În România, fiecare are ceva de spus despre 21 decembrie 89, deşi, când îi asculţi, nu pricepi de ce, fiindcă ei nu s-au ilustrat prin nimic, iar poveştile lor mi se par plicticoase.

Lili, de pildă, ţine minte că în săptămâna Revoluţiei fusese în tura de dimineaţă şi casiera de la Alimentara vecină cu Coaforul îi adusese, ca totdeauna joia, doi pui îngheţaţi. Îi pusese pe geam, afară, frigiderul era scos din priză pe timp de iarnă, şi s-a tot uitat, din când în când la ei: era o zi nefiresc de caldă, dacă se dezgheţau, putea să se trezească în geam cu vreo pisică!

*

O zi proastă, s-a gândit, când îşi strângea lucrurile, avusese o singură clientă. În staţia de unde lua de obicei autobuzul 72, a stat, şi-a tot stat, nu venea niciunul, nici dintr-o direcţie, nici din alta.

Şi-a adus aminte că, prin salon, se vorbea despre o manifestaţie: ea nu se uita la televizor, avea copil mic, şi oricum alea două ore şi numai cu El şi Ea, nu merita să pierzi vremea.

Mai târziu îşi va aminti că auzise şi cuvântul Timişoara. O clientă şuşotea, agitată, cu coafeza care îi întindea vopseaua pe cap, şuviţă de şuviţă, un castaniu cu o tentă de roşu. Când au văzut-o pe Lili lângă ele, clienta vorbăreaţă a tăcut brusc, a scotocit prin geantă, şi-a scos pudra şi rujul şi şi-a refăcut fardul, iar coafeza i-a pus un prosop pe umeri şi a condus-o în alt colţ al salonului, pe canapea.

*

Până la urmă, autobuzul 72 venise, neobişnuit de gol, Lili găsise loc, pusese la picioare sacoşa cu puii care începuseră să se dezgheţe şi udau sacoşa. Au trecut de Academia Militară, dar, pe la jumătatea lui Ştirbei Vodă, şoferul a strigat că el nu merge mai departe, e oprită circulaţia! Deci asta era, mitingul de care vorbiseră în salon alea două! Şoferul a coborât primul şi a luat-o, de nebun, la goană, prin Cişmigiu.

Autobuzul s-a golit, câţiva bombăneau, ea a pornit-o, împreună cu mai mulţi, în sus, spre Piaţa Palatului, dar, când a ajuns în faţă la hotelul Athenée Palace, a stat pe loc, înlemnită: steaguri tricolore rezemate de gardul Palatului sau trântite pe jos, pancarte cu Stima noastră şi mândria Ceauşescu România ,rupte, călcate, evident, în picioare, pungi de plastic, pe care le lua vântul, sacoşe, ca a ei, făcute din pânză tare, să reziste la greutate, de ce le-ar fi aruncat cineva? A văzut, mergând spre restaurantul Cina chiar şi un pantof de damă, cu toc, cine şi de ce ar fi alergat cu un picior încălţat şi altul desculţ?

În faţa Palatului, pe partea spre Biblioteca Centrală Universitară, şi în faţa CC-ului erau soldaţi cu armele îndreptate înainte. Iar drumul spre strada Oneşti era blocat, dar de cine!? Doar în filme mai văzuse asemenea costume de extratereştri, cu căşti şi scuturi translucide, masaţi, rânduri, rânduri.

Şi, un pic mai departe, nişte dube cu gratii la ferestre, ca cele în care aduceau deţinuţii la muncă, păzite de miliţieni încruntaţi.

*

Nu-şi aminteşte când dispăruseră cei de lângă ea, cu care coborâse din autobuz, nici cum de a ajuns în Piaţa Romană, trebuie s-o fi luat prin spate, pe Calea Victoriei. Trotuarele erau pline de oameni de vârsta ei sau mai bătrâni care se uitau spre Rondul de flori, unde un grup se agita şi striga ceva, a trecut ceva timp până să se dumirească ce: Libertate! Libertate!

Şi mai era ceva neobişnuit: liniştea. Lipsea zgomotul de fond bucureştean, nu mai treceau maşini, se vedeau cordoanele de miliţieni care împânzeau, şi ei, Bulevardul Ana Ipătescu. De auzit, se auzeau doar extratereştrii care loveau, de avertisment, în scuturi, şi vocile celor din Rond. Îi vedea bine, nişte tineri, cu haine descheiate şi capul gol, o fetişcană căreia îi flutura părul lung, într-un grup de băieţandri, şi toţi strigau mereu: Fără violenţă! Fără violenţă! Libertate! Jos Ceauşescu!

Avea să se termine oare cu dormitul în frig, cu fesul pe cap şi copilul în braţe, să-l încălzească, şi teama că va rămâne însărcinată, şi alergatul după lapte şi carne şi orice? Lucrul ăsta incredibil se petrecea cu voia lui Dumnezeu, Lili este până azi convinsă, altminteri n-ar fi fost, în acea zi, 21 Decembrie, atât de cald, dacă ar fi fost ger, cine mai putea sta în stradă, să strige Libertate?!

*

Uite, ne filmează! şuşotise un domn de vreo 50 ani, cu căciulă de nutrii, de lângă ea, de pe trotuar. La toate ferestrele blocului de la Coloane erau capete, se vedea şi câte o siluetă, mai ales de bărbaţi, în balcoane.

Şi pe urmă un ropot de aplauze: trecea o maşină elegantă, cu steguleţe, Ambasadorul Americii! a şoptit lângă ea posesorul căciulii de nutrii. Al Franţei, nu vedeţi steguleţele? i-a replicat o doamnă proaspăt coafată, fardată, într-o haină de piele întoarsă. Lume bine îmbrăcată, din centru, dar şi tineri în geci, ieşiţi probabil de la curs, de la ASE. Din cauza luminii, a aerului viu, de martie, în plină iarnă, a oamenilor, mulţi, de pe stradă, a celor care strigau Jos Ceauşescu! Libertate! Libertate! era ceva sărbătoresc în aer.

Aşa i s-a părut, la început, lui Lili. Uitase de sacoşa cu puii care picurau peste cizmele ei de vinilin, şi a avut, dar numai o secundă, impulsul să facă şi ea câţiva paşi, până la tinerii din mijlocul rondului, care le strigau Nu staţi pe trotuare/ Că muriţi de foame! Câteva clipe chiar mi-am dorit să fiu şi eu acolo, cu ei, şi să strig cu ei, vă daţi seama ce nebunie, doamna Arcan?

*

Gândul nebunesc să meargă în rond i-a dispărut când s-a gândit că traseele autobuzelor şi troleibuzelor erau deviate şi o să piardă mai mult timp ca de obicei până ajunge în cartierul ei, ca să-şi ia fetiţa de la cămin. Când era în tura de dimineaţă o lua mai devreme, n-o mai lăsa să doarmă acolo, bărbatul ei termina şi mai târziu.

Între timp, se apropiau coloane de soldaţi, urcau pe Magheru, le vedeau feţele, înaintau spre tinerii care strigau tot mai tare Fără violenţă! Fără violenţă! Şi voi sunteţi români!. O parte dintre cei de pe trotuare au plecat, dar veneau în locul lor alţii, au să tragă atunci când se întunecă, aşa au făcut şi la Timişoara! a şoptit domnul cu căciula de nutrii. A mai stat un timp care i s-a părut scurt, dar putea să fie şi o jumătate de oră, timpul se scurgea altfel, în ziua aceea, şi ea era curioasă să vadă ce se mai întâmplă, de unde scosese fata din rond flori ca să le întindă soldaţilor? I le adusese cineva de la Florăria de sub Coloane? Şi oare ce le spunea?

Când a văzut că cerul se umbreşte a amurg, a luat-o încet, spre Căderea Bastiliei, ca să iasă în Ştefan Cel Mare. Ocolea cordoanele de miliţieni, încremeniţi, cu o privire duşmănoasă, la toate colţurile de stradă, nu mai văzuse niciodată atâtea uniforme!

Intrase pe Căderea Bastiliei, era pe trotuarul de vizavi de ASE, când au răsunat împuşcăturile, s-a oprit doar o secundă şi s-a uitat înapoi, i-a văzut pe soldaţi cum dau buzna spre cei din rond, strigăte, doi o duceau în fugă, pe braţe pe fată, şi copilul ei? Doamne! Cum putuse pierde vremea stând gură cască aici, în nebunia asta, în loc să se ducă să-şi ia copilul?!

A luat-o la goană şi nu s-a mai oprit decât în Ştefan Cel Mare, acasă a văzut că avea sânge pe palton şi pe cizme, era de la puii care se dezgheţaseră de tot. În fiecare an, în decembrie, aprind o lumânare pentru cei din rond, doamna Arcan, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat gândul bun să plec la vreme, ce s-ar fi făcut copilul meu, dacă m-ar fi lovit un glonţ? Şi mă gândesc la părinţii fetei ăleia, nenorociţi pe viaţă, şi pentru ce, doamna Arcan, când îi vezi pe ăştia cât au furat, spuneţi-mi, pentru ce?

*

Peste câteva luni, în aprilie, când era în tura de dimineaţă, Lili semna condica în Piaţa Universităţii. Am întrebat-o de mai multe ori de ce se ducea acolo? Îmi plăcea! mi-a răspuns, de fiecare dată, colegele mele ţineau toate cu Iliescu, dar nouă, mie şi soţului meu ne-a plăcut să mergem la Piaţă! Stăteam în genunchi, aprindeam lumânări pentru morţi, cântam, îmi dădeau lacrimile când auzeam Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni,ştiţi melodia asta, doamna Arcan? E foarte ca lumea! Mă gândeam la ăia din Rond, câţi scăpaseră, câţi îi luaseră miliţienii şi-i omorâseră în bătaie? Altfel era vesel, de câteva ori am luat-o cu noi şi pe fetiţă, avea un ecuson cu golancă de grădiniţă, foarte haios! Mi-l făcuse o clientă, studentă la Arhitectură, o vindecasem de acnee, mie ştiţi ce mi-a scris pe ecuson? Golancă de salon! O fată talentată, făcea eşarfe şi mărţişoare pentru Fondul Plastic, după ce au venit minerii, n-a mai călcat pe la mine, sper să nu fi păţit ceva, poate doar a plecat, ca şi dumneavoastră, din ţară.

*

De ce să nu-i fi plăcut lui Lili seara, în Piaţă? Muzica şi chiar DJ-ul Marian Munteanu erau în trendul Cenaclului Flacăra! Iar pe de altă parte, deşi nu spune, acolo îşi întâlnea clientele din lumea bună, mai şi racola altele! Iar soţul ei, din câte povesteşte Lili, căpătase chiar o dependenţă pentru mişcările de stradă, astea cu Jos Iliescu, se băgase şi la ţărănişti, ceea ce nu i-a folosit, l-au scos în şomaj printre primii, dar şi asta e altă poveste.

Sultana ar spune că şi pentru ei Piaţa Universităţii a fost o şcoală a libertăţii, numai că pe Lili, ca şi pe mine, n-o interesează politica.

O singură excepţie: preşedintele Ion Iliescu şi premierul Petre Roman care au adus minerii să-i bată pe oamenii Pieţii. Pe ăştia, nu-i iert, doamna Arcan, până nu-i văd dând cu subsemnatul! A ţinut-o Lili aşa, ani de zile, de la un timp, însă nu mai zice nimic.

*

Pe lângă faptul că îmi place s-o ascult, merg la Lili fiindcă e o cosmeticiană ieftină şi tradiţională. Ca să scoată puncte negre, se bazează mai degrabă pe degetele ei dibace decât pe gelul de gomaj, tenul îl hidratează ionizându-l cu fructe, proceduri la care colegele ei din spa-uri şi saloane de beauté centrale au renunţat, ca să-ţi vâre în schimb pe gât spray-uri, geluri, creme tot mai scumpe.Tratamentele faciale pe care mi le pot permite eu în Franţa sunt mai sumare şi costă mai mult.

La Lili mă relaxez şi adorm de două ori, odată la masajul neobişnuit de lung, pe urmă la mască, totdeauna naturală. Mă jumuleşte şi mă frământă cu ochii pironiţi în televizorul mic, cocoţat lângă tavan, şi fixat numai pe emisiuni culturale la TVR2. În toate celelalte centre, televizoarele sunt fixate pe serialele de la PRO TV sau muzica de la MTV .

Lili este o naturistă avant la lettre: şi-a păstrat silueta făcând fitness la sală şi grădinărit în casa părintească de la Alexandria, două weekenduri lungi pe lună.

Are multă clientelă, inclusiv persoane plecate, care se reîntoarc periodic în Bucureşti şi vin, neapărat, la ea, ca şi mine. Cum e plătită la procente, e atentă să nu piardă niciun minut liber: îşi ţine cu stricteţe evidenţa şi-şi actualizează în permanenţă cu sms-uri, agenda,mereu plină.

*

Fiindcă se făcuse oricum târziu, am sărit din pat şi mi-am început exerciţiile de dimineaţă, în faţa geamului deschis spre aerul cenuşiu, umed, al iernii fără zăpadă de-afară. În pauzele făcute de bormaşină, auzeam, bâzâitul aspiratorului, al filtrului de cafea, uşi deschise, paşi pe culoar, Sultana sau Aurelian sau amândoi erau deja în picioare.

Făcusem doar câteva mişcări când am auzit, iar, soneria deşteptătorului. Şi, imediat, vocea Sultanei.

Deruta auzului, silit să identifice sunetele unui loc străin.

Şi, brusc, am înţeles că nici prima, nici a doua oară n-auzisem o sonerie de ceas, ci un telefon.

Sunase foarte devreme, şi de mai multe ori, la fel cum suna acum 10-15 ani, când Aurelian şi Sultana se agitau cu demascarea comunismului şi drepturile femeilor. După ce colegii lor mai înfipţi i-au dat la o parte, telefonul a sunat tot mai rar.

În anii 90, amicii ăştia ai tăi se treziseră să ne dea lecţii de democraţie! Dar ăia pe care ei îi puneau la colţ şi-au văzut de treabă şi azi sunt plini de bani, iar ei întind de nişte amărâte de pensii! mi-a tot repetat fratele meu vitreg, Caius.

Cu o notă de dispreţ, tot mai apăsată, în glas .

Inspiram, expiram, şi, în timp ce număram, mi-am ordonat, Gata! Şterge-ţi din minte amintirile otrăvite, hai, delete! Dar ele s-au derulat mai departe.

*

Prevăzător, a treia zi de la cutremur, Aurelian mă sfătuise să aduc la ei lucrurile mai preţioase din apartamentul de pe Uranus.

Cine　ştie dacă Securitatea nu va presupune că Petru nu se mai întoarce, şi va pune sechestru pe uşă?! Mai bine să fim prudenţi, Letiţia!

Am aprobat, fără un cuvânt, ferindu-mi privire. La fel de suspicioşi ca Securitatea se dovedeau şi prietenii mei buni. În ciuda încurajărilor, lasă Letiţia, că Petru ţine la tine, n-o să te lase aici, vine el, vine! erau, de fapt, convinşi că soţul meu a plecat definitiv şi tot mai sceptici că mă va chema şi pe mine.

Nici nu luau în consideraţie că s-ar putea să nu vreau să plec! Oricât aş fi de inconştientă, nu se putea să nu-mi dau seama că plecarea lui Petru îmi distrusese definitiv dosarul, nici măcar un divorţ nu putea aranja prea mult lucrurile. S-o ajutăm şi pe amărâta asta care n-a ştiut să-şi ţină bărbatul şi nu-şi dă seama în ce bucluc a intrat şi ce-o mai aşteaptă!

Asta vorbiseră, mai mult ca sigur, între ei, când rămâneau singuri.

*

Îmi ferisem ochii ca să nu vadă Aurelian furia care clocotea în ei. În mine. Cum se întâmplă cu cei nepregătiţi pentru greutăţile vieţii, îi detestam tocmai pe cei apropiaţi, vestitori de rele, care mă forţau să deschid ochii şi să accept că viaţa mea va fi mult mai rea de-acum înainte.

Va fi? Era deja. Din soţia bruftuluită care se consola cu un amant, din naşa plină de aplomb, ajunsesem, doar în câteva zile, prietena casei, guvernantă şi damă de companie, ruda săracă ţinută din compasiune şi mic interes, ca în romanele englezeşti ale secolului 18.

Nu deschisesem la vreme ochii, aşa că, fără să vreau, făcusem o rocadă cu Dorina. Până să mă dezmeticesc, eram deja instalată în rolul pentru care, ani de zile, o compătimisem cu dispreţ, în timp ce se infiltra în casele colegilor, inclusiv în a mea, ca o utilă prietenă a casei. Iată unde ajunsesem în timp ce ea, o fostă Cenuşăreasă, urca în caleaşca Prinţului meu trădător!

Furia care m-a făcut să izbucnesc în plâns şi să stau îmbufnată, ore întregi, se datora, fără îndoială şi sarcinei. Greţurile, aciditatea care îmi umpleau necontenit gura de salivă nu mă lăsau nici o clipă să uit că mă înfund, tot mai mult, într-o situaţie imposibilă.

(Fragment din romanul Anotimpurile libertăţii, aflat în pregătire)