„Un desen în mişcare“

În ediţia de Opere complete a lui Bujor Nedelcovici a apărut, în mare parte rescrisă, trilogia roma­nescă Somnul vameşului (vol. IV, Editura ALLFA, Bucureşti, 2007): Fără vâsle (1972), Noaptea (1974) şi Grădina Icoanei (1977). Volumul mai conţine o fişă biografică, o listă bibliografică, o Prefaţă de Nicolae Manolescu, un Cuvânt înainte al autorului, un interviu imaginar al lui Bujor Nedelcovici, De ce ai scris „Somnul vameşului“? şi Extrase din presă ale receptării critice.

Deşi Somnul vameşului este deopotrivă cronică de familie, frescă socială, roman al devenirii unei conştiinţe, scriitorul preferă să-l definească prin formula de „roman-mozaic“, întrucât, observă Nicolae Manolescu, „principiul mozaicului este unul al perspectivelor multiple şi al unor adevăruri particulare ce nu se însumează principial niciodată: el se opune tocmai acelei false obiectivităţi a frescei sociale din deceniul şase, în care realul era mutilat, în numele unei perspective totalizatoare şi schematice“. Tehnica romanescă, de reprezentare a perspectivelor subiective ale unor „martori“ ai istoriei de dinainte şi de după al doilea război mondial, contrapunctică, funcţionează polemic şi subversiv la adresa soluţiilor unice şi universale, a adevărurilor cu pretenţii de obiectivitate ale oricărei dogme sau ideologii. Acelaşi critic găseşte foarte potrivită pentru a caracteriza Somnul vameşului sintagma „desen în mişcare“, aparţinând tot lui Bujor Nedelcovici, pentru că ea semnalează în proza scriitorului „un fel de esenţială ezitare între nişte tipare (morale, de obicei) generale, abstracte, şi mişcarea istorică imprevizibilă a lumii“. Din această tensiune între moralismul abstract şi situaţia concretă de viaţă, între valorile oficializate istoric şi cele individuale, între „absolutismul“ şi „vulnerabilitatea“ adevărurilor şi a justiţiei umane se naşte „dezbaterea“ etico-intelectuală, romanul existenţialist sau de idei.

Destinul protagonistului Iustin Arghir este aşezat de la început sub semnul zbaterii solitare în apele învolburate ale unei istorii injuste, mai precis ale unui sistem politic ce împarte vinovăţiile şi privilegiile în virtutea apartenenţei la o clasă socială: „Cred că e drumul pe care l-am apucat în viaţă cel mai greu, înotând de unul singur, fără nici un ajutor, iar cel de lângă mine, poate toţi ceilalţi sunt în barcă. (…) El e în barcă şi când tu faci trei mişcări cu braţele în apă, el face doar una cu vâslele şi e mereu departe de tine, ajunge la mal înaintea ta şi se cheamă că a mers mai repede, că e mai bun, pe când tu înoţi ca un prost şi soseşti ultimul, obosit, trăgându-te de crengi pentru a putea ieşi din apă“. Provenit dintr-o familie de mare burghezie provincială, tânărul avocat Iustin Arghir fusese dat afară din Barou pe motiv de „dosar“: origine „nesănătoasă“, condamnarea tatălui într-un „proces“ politic. După nouă ani, timp în care trecuse de la munca de jos (şofer pe basculantă) la recalificare (economist într-o întreprindere de electricitate), se duce în audienţă la minister pentru a solicita reîncadrarea în avocatură. I se spune că trebuie să mai aştepte un an-doi înainte de a da din nou examen. Acesta este momentul de răscruce în care personajul înţelege că nu-şi poate continua drumul decât încercând să-şi câştige libertatea, nu atât exterioară, cât mai ales interioară. Deşi numeşte trei cercuri în care se află prizonier, al trecutului familiei sale, al Danei şi al morţii doamnei Rovenţa, cel mai important, circumscriindu-le pe toate, rămâne cercul dinăuntru al fricii.

„Eliberarea“ începe prin cunoaşterea „rădăcinilor“ şi „împăcarea“ treptată cu ascendenţa. Un unchi Trifon şi o mătuşă Liz deschid, în Fără vâsle, şirul rememorărilor. Ancheta familială se extinde în următoarele două părţi ale trilogiei, iar Iustin devine dintr-un ascultător tăcut al istoriilor personale ale rudelor sale „un fel de inchizitor“ (N. Manolescu), un „judecător“ dispus totuşi să ţină seama de circumstanţele atenuante ale „păcatelor“ fiecărui martor-actor, cu condiţia să nu oculteze adevărul. Întemeierea Familiei a avut la bază ambiţia negustorului şi bancherului Ştefan Orleanu-Fier de a obţine Casa cu lei a colonelului Ion Arghir, motiv pentru care îşi mărită una dintre fiice, pe Irina, împotriva voinţei sale, cu Andrei, băiatul ofiţer al vecinului. Acesta este hybris-ul originar, vor urma şi altele (îndepărtarea lui George Arghir, comunist pătimaş, de familie, „furtul“ logodnicului Anei, de către sora sa, Catinca Arghir, înstrăinarea moştenirii lui Andrei, aflat în puşcărie, de către Trifon, iubirea  imposibilă dintre fraţii Bogdan şi Elisabeta, fiica nelegitimă şi adoptată de către Ştefan Orleanu, devalizarea casei de la Ţintea de către Elvira, după moartea Anei etc.). Luptele intestine plus decimările produse de abuzurile istoriei politice (Ştefan şi Bogdan Orleanu, victime ale legionarilor, Scriban, primul soţ al Catincăi şi Andrei Arghir, tatăl lui Iustin, ale comuniştilor) vor grăbi destrămarea vechii familii de burghezi. „Călătoria“ în trecut îl ajută pe Iustin Arghir să-şi depăşească aberantul complex al originii sociale „înalte“ şi să valorifice „moştenirea pozitivă“ a familiei (printre altele, amintirea exerciţiilor de învingere a fricii la care îl supunea bunicul Arghir pe el şi pe fratele său Alex, demnitatea lui Andrei Arghir în momentul arestării de către satrapii comunişti). Al doilea cerc este cel al relaţiei cu Dana, o femeie bolnavă pe care n-o iubeşte, dar nu poate s-o părăsească. Mila îi hrăneşte orgoliul puterii de sacrificiu, deşi îşi dă seama că are nevoie să scape de această „tiranie“ ascunsă prin boală a Danei. Se va elibera provizoriu fugind să lucreze într-un şantier din Costineşti. Libertatea o va obţine însă doar prin sinuciderea femeii pe care o adusese la el acasă şi o îngrijise cu devotament, dar fără strop de dragoste. A treia „capcană“ o constituie ancheta morţii doamnei Rovenţa, vecina de apartament. Mărturia mincinoasă a fostului soţ al acesteia îl transformă pe Iustin în principalul suspect al maiorului Voican. Cazul se rezolvă, dar Iustin, devenit între timp judecător şi preşedinte de tribunal, intră, după sinuciderea Danei, în colimatorul aceluiaşi „miliţian“ obstinat să găsească vinovăţii, fie şi imaginare, doar pentru a-i ţine sub control pe incomozii regimului. Îşi va dovedi singur nevinovăţia căutându-l pe al doilea martor-cheie (primul fiind idiotul Florică), informatorul Rovenţa, fidelul trădător, „profetul Algazel“, deopotrivă vânzător şi salvator. Îşi pierde totuşi postul, ajungând notar, pentru că intransigenţa sa etică intră în conflict cu „dreptatea“ celor care deţin puterea (politicianul Runcanu, la intervenţia căruia reintrase în magistratură).

Bildungsromanul lui Iustin Arghir reprezintă străbaterea drumului de la tăcere şi supunere la revoltă, de la frică şi laşitate la invulnerabilitate. În finalul trilogiei, personajul capătă profilul unui erou camilpetrescian. Morala lui „tare“ constituie însă o formă de „abstractism etic“, în termenii lui Manolescu. Observaţia criticului se dovedeşte de mare subtilitate: „autorul sugerează (nu mai mult) că această justiţie poate fi uneori mai greu suportabilă încă decât lipsa de principialitate, căci ea nu ţine seama de oamenii reali. Presupune nişte oameni tari şi invulnerabili“. Iustin Arghir păşeşte, într-un fel, pe tărâmul utopismului etic, pentru că infailibilitatea nu ţine de sfera umanului. De altfel, întreaga desfăşurare de crime şi de abuzuri ale regimului comunist din Somnul vameşului semnalează, fără dubii, eşecul încercării de a transpune utopia în viaţa reală. Ideea „desenului în mişcare“ pare să fie „mesajul“ care se desprinde din confruntarea diverselor puncte de vedere expuse în roman. Nici ştergerea principiilor etice, nici inflexibilitatea pietrei, ci aplicarea raţională a „legii morale“, în funcţie de fiecare context particular. Acest „mesaj“ seamănă pe undeva cu pledoaria lui Andrei Cornea pentru practicarea simultană a eticii dualiste, o etică utilitaristă, a consecinţelor, care se situează şi funcţionează pe terenul realităţii empirice şi a eticii integriste, socratice, călăuzitoare, dar aşezate în orizontul idealităţii: „...Pământul îl administrăm, îl gestionăm şi, dacă ne păstrăm înţelepţi, încercăm să-l facem suportabil. Îi suntem locatari. La Cer aspirăm numai, alergăm mereu în dâra sa de lumină. El nu trebuie să fie locuinţa, ci doar referinţa noastră. Truda şi abilitatea noastră se duc spre Pământ, suspinul nostru – spre Cer. Cu primul rămânem pe veci cununaţi – şi fără divorţ. Celui de-al doilea îi suntem, etern peţitori – şi, mă tem, fără speranţă...“ (Când Socrate nu are dreptate).

Somnul vameşului are o „arhitectură“ masivă şi stufoasă, cu numeroase personaje şi multiple fire epice. Este un roman realist cu fulgurante accente lirice şi temperate digresiuni eseistice, în care se întâlnesc diverse planuri ale existenţei, istoric, politic, psihologic şi moral, fiecare meritând o discuţie aparte. O „carte-document“, o „aspiraţie la adevăr“ (cum ar spune E. Negrici) şi a problematizării etice, prin care Bujor Nedelcovici îşi dovedeşte calităţile de veritabil romancier: „vocaţia construcţiei“ epice, „fineţea analizei psihologice“ şi „capacitatea de a vedea idei“ (Cornel Ungureanu).