„Un desen în miºcare“

În ediþia de Opere complete a lui Bujor Nedelcovici a apãrut, în mare parte rescrisã, trilogia roma­nescã Somnul vameºului (vol. IV, Editura ALLFA, Bucureºti, 2007): Fãrã vâsle (1972), Noaptea (1974) ºi Grãdina Icoanei (1977). Volumul mai conþine o fiºã biograficã, o listã bibliograficã, o Prefaþã de Nicolae Manolescu, un Cuvânt înainte al autorului, un interviu imaginar al lui Bujor Nedelcovici, De ce ai scris „Somnul vameºului“? ºi Extrase din presã ale receptãrii critice.

Deºi Somnul vameºului este deopotrivã cronicã de familie, frescã socialã, roman al devenirii unei conºtiinþe, scriitorul preferã sã-l defineascã prin formula de „roman-mozaic“, întrucât, observã Nicolae Manolescu, „principiul mozaicului este unul al perspectivelor multiple ºi al unor adevãruri particulare ce nu se însumeazã principial niciodatã: el se opune tocmai acelei false obiectivitãþi a frescei sociale din deceniul ºase, în care realul era mutilat, în numele unei perspective totalizatoare ºi schematice“. Tehnica romanescã, de reprezentare a perspectivelor subiective ale unor „martori“ ai istoriei de dinainte ºi de dupã al doilea rãzboi mondial, contrapuncticã, funcþioneazã polemic ºi subversiv la adresa soluþiilor unice ºi universale, a adevãrurilor cu pretenþii de obiectivitate ale oricãrei dogme sau ideologii. Acelaºi critic gãseºte foarte potrivitã pentru a caracteriza Somnul vameºului sintagma „desen în miºcare“, aparþinând tot lui Bujor Nedelcovici, pentru cã ea semnaleazã în proza scriitorului „un fel de esenþialã ezitare între niºte tipare (morale, de obicei) generale, abstracte, ºi miºcarea istoricã imprevizibilã a lumii“. Din aceastã tensiune între moralismul abstract ºi situaþia concretã de viaþã, între valorile oficializate istoric ºi cele individuale, între „absolutismul“ ºi „vulnerabilitatea“ adevãrurilor ºi a justiþiei umane se naºte „dezbaterea“ etico-intelectualã, romanul existenþialist sau de idei.

Destinul protagonistului Iustin Arghir este aºezat de la început sub semnul zbaterii solitare în apele învolburate ale unei istorii injuste, mai precis ale unui sistem politic ce împarte vinovãþiile ºi privilegiile în virtutea apartenenþei la o clasã socialã: „Cred cã e drumul pe care l-am apucat în viaþã cel mai greu, înotând de unul singur, fãrã nici un ajutor, iar cel de lângã mine, poate toþi ceilalþi sunt în barcã. (…) El e în barcã ºi când tu faci trei miºcãri cu braþele în apã, el face doar una cu vâslele ºi e mereu departe de tine, ajunge la mal înaintea ta ºi se cheamã cã a mers mai repede, cã e mai bun, pe când tu înoþi ca un prost ºi soseºti ultimul, obosit, trãgându-te de crengi pentru a putea ieºi din apã“. Provenit dintr-o familie de mare burghezie provincialã, tânãrul avocat Iustin Arghir fusese dat afarã din Barou pe motiv de „dosar“: origine „nesãnãtoasã“, condamnarea tatãlui într-un „proces“ politic. Dupã nouã ani, timp în care trecuse de la munca de jos (ºofer pe basculantã) la recalificare (economist într-o întreprindere de electricitate), se duce în audienþã la minister pentru a solicita reîncadrarea în avocaturã. I se spune cã trebuie sã mai aºtepte un an-doi înainte de a da din nou examen. Acesta este momentul de rãscruce în care personajul înþelege cã nu-ºi poate continua drumul decât încercând sã-ºi câºtige libertatea, nu atât exterioarã, cât mai ales interioarã. Deºi numeºte trei cercuri în care se aflã prizonier, al trecutului familiei sale, al Danei ºi al morþii doamnei Rovenþa, cel mai important, circumscriindu-le pe toate, rãmâne cercul dinãuntru al fricii.

„Eliberarea“ începe prin cunoaºterea „rãdãcinilor“ ºi „împãcarea“ treptatã cu ascendenþa. Un unchi Trifon ºi o mãtuºã Liz deschid, în Fãrã vâsle, ºirul rememorãrilor. Ancheta familialã se extinde în urmãtoarele douã pãrþi ale trilogiei, iar Iustin devine dintr-un ascultãtor tãcut al istoriilor personale ale rudelor sale „un fel de inchizitor“ (N. Manolescu), un „judecãtor“ dispus totuºi sã þinã seama de circumstanþele atenuante ale „pãcatelor“ fiecãrui martor-actor, cu condiþia sã nu oculteze adevãrul. Întemeierea Familiei a avut la bazã ambiþia negustorului ºi bancherului ªtefan Orleanu-Fier de a obþine Casa cu lei a colonelului Ion Arghir, motiv pentru care îºi mãritã una dintre fiice, pe Irina, împotriva voinþei sale, cu Andrei, bãiatul ofiþer al vecinului. Acesta este hybris-ul originar, vor urma ºi altele (îndepãrtarea lui George Arghir, comunist pãtimaº, de familie, „furtul“ logodnicului Anei, de cãtre sora sa, Catinca Arghir, înstrãinarea moºtenirii lui Andrei, aflat în puºcãrie, de cãtre Trifon, iubirea  imposibilã dintre fraþii Bogdan ºi Elisabeta, fiica nelegitimã ºi adoptatã de cãtre ªtefan Orleanu, devalizarea casei de la Þintea de cãtre Elvira, dupã moartea Anei etc.). Luptele intestine plus decimãrile produse de abuzurile istoriei politice (ªtefan ºi Bogdan Orleanu, victime ale legionarilor, Scriban, primul soþ al Catincãi ºi Andrei Arghir, tatãl lui Iustin, ale comuniºtilor) vor grãbi destrãmarea vechii familii de burghezi. „Cãlãtoria“ în trecut îl ajutã pe Iustin Arghir sã-ºi depãºeascã aberantul complex al originii sociale „înalte“ ºi sã valorifice „moºtenirea pozitivã“ a familiei (printre altele, amintirea exerciþiilor de învingere a fricii la care îl supunea bunicul Arghir pe el ºi pe fratele sãu Alex, demnitatea lui Andrei Arghir în momentul arestãrii de cãtre satrapii comuniºti). Al doilea cerc este cel al relaþiei cu Dana, o femeie bolnavã pe care n-o iubeºte, dar nu poate s-o pãrãseascã. Mila îi hrãneºte orgoliul puterii de sacrificiu, deºi îºi dã seama cã are nevoie sã scape de aceastã „tiranie“ ascunsã prin boalã a Danei. Se va elibera provizoriu fugind sã lucreze într-un ºantier din Costineºti. Libertatea o va obþine însã doar prin sinuciderea femeii pe care o adusese la el acasã ºi o îngrijise cu devotament, dar fãrã strop de dragoste. A treia „capcanã“ o constituie ancheta morþii doamnei Rovenþa, vecina de apartament. Mãrturia mincinoasã a fostului soþ al acesteia îl transformã pe Iustin în principalul suspect al maiorului Voican. Cazul se rezolvã, dar Iustin, devenit între timp judecãtor ºi preºedinte de tribunal, intrã, dupã sinuciderea Danei, în colimatorul aceluiaºi „miliþian“ obstinat sã gãseascã vinovãþii, fie ºi imaginare, doar pentru a-i þine sub control pe incomozii regimului. κi va dovedi singur nevinovãþia cãutându-l pe al doilea martor-cheie (primul fiind idiotul Floricã), informatorul Rovenþa, fidelul trãdãtor, „profetul Algazel“, deopotrivã vânzãtor ºi salvator. κi pierde totuºi postul, ajungând notar, pentru cã intransigenþa sa eticã intrã în conflict cu „dreptatea“ celor care deþin puterea (politicianul Runcanu, la intervenþia cãruia reintrase în magistraturã).

Bildungsromanul lui Iustin Arghir reprezintã strãbaterea drumului de la tãcere ºi supunere la revoltã, de la fricã ºi laºitate la invulnerabilitate. În finalul trilogiei, personajul capãtã profilul unui erou camilpetrescian. Morala lui „tare“ constituie însã o formã de „abstractism etic“, în termenii lui Manolescu. Observaþia criticului se dovedeºte de mare subtilitate: „autorul sugereazã (nu mai mult) cã aceastã justiþie poate fi uneori mai greu suportabilã încã decât lipsa de principialitate, cãci ea nu þine seama de oamenii reali. Presupune niºte oameni tari ºi invulnerabili“. Iustin Arghir pãºeºte, într-un fel, pe tãrâmul utopismului etic, pentru cã infailibilitatea nu þine de sfera umanului. De altfel, întreaga desfãºurare de crime ºi de abuzuri ale regimului comunist din Somnul vameºului semnaleazã, fãrã dubii, eºecul încercãrii de a transpune utopia în viaþa realã. Ideea „desenului în miºcare“ pare sã fie „mesajul“ care se desprinde din confruntarea diverselor puncte de vedere expuse în roman. Nici ºtergerea principiilor etice, nici inflexibilitatea pietrei, ci aplicarea raþionalã a „legii morale“, în funcþie de fiecare context particular. Acest „mesaj“ seamãnã pe undeva cu pledoaria lui Andrei Cornea pentru practicarea simultanã a eticii dualiste, o eticã utilitaristã, a consecinþelor, care se situeazã ºi funcþioneazã pe terenul realitãþii empirice ºi a eticii integriste, socratice, cãlãuzitoare, dar aºezate în orizontul idealitãþii: „...Pãmântul îl administrãm, îl gestionãm ºi, dacã ne pãstrãm înþelepþi, încercãm sã-l facem suportabil. Îi suntem locatari. La Cer aspirãm numai, alergãm mereu în dâra sa de luminã. El nu trebuie sã fie locuinþa, ci doar referinþa noastrã. Truda ºi abilitatea noastrã se duc spre Pãmânt, suspinul nostru – spre Cer. Cu primul rãmânem pe veci cununaþi – ºi fãrã divorþ. Celui de-al doilea îi suntem, etern peþitori – ºi, mã tem, fãrã speranþã...“ (Când Socrate nu are dreptate).

Somnul vameºului are o „arhitecturã“ masivã ºi stufoasã, cu numeroase personaje ºi multiple fire epice. Este un roman realist cu fulgurante accente lirice ºi temperate digresiuni eseistice, în care se întâlnesc diverse planuri ale existenþei, istoric, politic, psihologic ºi moral, fiecare meritând o discuþie aparte. O „carte-document“, o „aspiraþie la adevãr“ (cum ar spune E. Negrici) ºi a problematizãrii etice, prin care Bujor Nedelcovici îºi dovedeºte calitãþile de veritabil romancier: „vocaþia construcþiei“ epice, „fineþea analizei psihologice“ ºi „capacitatea de a vedea idei“ (Cornel Ungureanu).