O cãlãtorie cu tramvaiul Popescu

Un tramvai numit Popescu (apãrut în ediþie bilingvã la Editura Cartea Româneascã, Traducere în limba englezã de Adrian Solomon, Prefaþã de Mircea Martin, Bucureºti, 2007) reprezintã scenariul realizat de cãtre Gavriil Pinte, dupã opera antumã ºi postumã a lui Cristian Popescu, pentru un spectacol de teatru comunitar, producþie a Teatrului Naþional Radiofonic, în colaborare cu ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primãriei Municipiului Bucureºti, cu sprijinul RATB, a cãrui premierã a avut loc pe 14 noiembrie 2004 (o variantã modificatã a spectacolului, Un tramvai numit Popescu 2 a avut premiera în cadrul Festivalului Internaþional de Teatru de la Sibiu, în mai 2006).

Regizorul Gavriil Pinte, prieten al poetului Cristian Popescu, mãrturiseºte (într-un preambul ce reprezintã reproducerea interviului de pe DVD, pe care sunt imprimate ºi fragmente din spectacol) cã acesta ºi-a dorit toatã viaþa „sã-ºi cumpere ultimul tip de tramvai 26, sã poatã sã-ºi plimbe duminica familia cu el (familia Popescu), sã-i vadã toþi vecinii când vor trece prin cartier“, iar uneori îi zicea „Hai, bãtrâne, sã ne luãm un aparat de filmat ºi sã urcãm în tramvaie sã facem poeme direct pe oameni“. Pinte i-a împlinit visul, aºezând poemele sale, care oricum aveau virtuþi teatrale, într-o structurã dramaticã ºi montând „piesa“ chiar în tramvaiul 26 (închiriat de la RATB), cu plecare din piaþa Sf. Gheorghe ºi cu traseu circular. O idee ingenioasã, prin care graniþele dintre artã ºi viaþã se efaseazã, iar opera dramatizatã a lui Cristian Popescu intrã firesc în marele „teatru“ al lumii. Cu atât mai mult cu cât autenticitatea reprezintã una dintre trãsãturile esenþiale ale „artei (lui) Popescu“, aºa cum subliniazã ºi Mircea Martin: „poezia lui vrea sã fie o spunere directã, nesofisticatã, necontrafãcutã artistic. De aici acea devalorizare a procedeelor ºi a figurilor artistice, de aici spaþializarea ºi literalizarea metaforei ºi tot de aici marea ei putere de acoperire sentimentalã. În acest refuz al artei ºi în dorinþa identificãrii ei cu viaþa (ºi cu moartea) (…)“.

Un tramvai numit Popescu se desfãºoarã ca o cãlãtorie de nuntã, dar ºi de moarte, în „localul“ pe roate al familiei Popescu. Poetul Cristi (Cristian Popescu) se cãsãtoreºte cu Arta (Popescu, desigur), dragostea ºi Apocalipsa, Moartea lui din Flori. Printre manechinele din „vitrina“ tramvaiului, personajele se autoprezintã ºi se prezintã unele pe altele în faþa cãlãtorilor-spectatori, în „discursuri“ care genereazã efecte ºi lirice ºi comice. Tatãl, colonel, decedat la cincizeci ºi patru de ani, vine în fiecare dimineaþã pânã în dreptul pozei sale atârnate pe perete, îºi lipeºte fruntea de luciul imaginii ºi priveºte în gol pânã se trezesc membrii familiei ºi trebuie sã zâmbeascã. Mama, fostã muzicianã, are un maldãr de viori în aºternut ºi le mângâie seara, înainte de culcare; când Cristi taie pâinea, ea o bandajeazã, când o rupe, o pune în ghips; strânge visele în braþe ºi leagã între coperþi din piele cârpe de bucãtãrie. La nuntã serveºte liliac alb în pahare. Sora, Dana Popescu, îmbracã viorile mamei în haine de pãpuºã, povesteºte frumos despre Cristi ºi citeºte poemele de familie pe care ºi-i le va tatua pe trup ca sã nu mai fie singurã noaptea. Bunicul are optzeci ºi trei de ani ºi ºi-a umplut perna cu pãmânt „ca sã se obiºnuiascã“. Bunica este moartã, iar dupã înmormântarea sa, într-un sicriu legat cu o fundã mare ºi roz ca un cadou, bunicul i-a lipit poza pe sticlele de vin; într-o duminicã s-a dus în parc cu un pantof rãmas de la ea, rugând toate fetele de liceu sã-l încerce. Mãtuºa, Adina Popescu, are cincizeci ºi doi de ani ºi nu-i e fricã de moarte; apare în reviste drept reclamã pentru poemele lui Cristi, e singurã (dupã ce a fost cãsãtoritã de trei ori cu bãrbaþi bogaþi) ºi deºi medicii i-au spus cã nu poate face copii, tot mai sperã. Creºte fluturi într-un borcan de murãturi, iar pleoapele ei ostenite se subþiazã, se lãrgesc ºi atârnã pe obraz pânã în dreptul gurii. κi dã nepotul în judecatã pentru calomnie, nemulþumitã de felul în care a descris-o în poemele sale. Pe Cristi, însã, „trebuie sã-l înþelegem“, ne îndeamnã mama, „aºa e el“, „nu e fãcut pentru lumea asta“, a vãzut prea multe vise, visele ei de noapte, pe când se afla în pântece: „Nu miºcã un deget toatã ziua, nimica nu face, zãu! Stã tot timpu’n vârfu’ patului cu ochii pe pereþi ºi copiazã“ (adicã rescrie poemele altor poeþi mai vechi) sau „stã la masa lui de brad, cu perdelele lãsate“ ºi „se gândeºte la steaua“, ne spune bunica. Cotropit de gânduri, adoarme cu capul pe masã pânã-i vin propriile lui vise, „se holbeazã la el, þipã ºi-i dau una peste bot de-l scot din þâþâni“, adaugã sora. Umblã toatã ziua cu un buchet de trandafiri prin oraº, prin veceuri ºi pune câte douã petale în closet înainte de-a trage apa ca sã facã lumea mai frumoasã, ni-l bârfeºte Arta. Poetul se spovedeºte el însuºi în faþa lumii ºi a Domnului, cerând iertarea pãcatelor: „Singura zi frumoasã din viaþa mea a fost atunci când eram îndrãcit ºi am intrat cu mulþimea mea de draci într-o bisericã. Ei, dracii, erau mulþumiþi. Hai, mã, îºi ziceau, uite cã spurcãm ºi pe aici, râmãm pe la icoane ºi grohãim la altar. Dar s-a îndurat Dumnezeu ºi m-a aºezat în genunchi ºi m-a zguduit ºi am plâns ºi am strigat cuvintele rugãciunii. A fost singura zi din viaþa mea“. Arta Popescu, tânãrã ºi strãlucitoare, face teatru, circ, muzicã, picturã, film, dar mai ales se jeleºte noapte de noapte ºi geme de durere ca sã nascã Poemul Popescu. Dupã naºterea în chinuri, Poemul se simte singur ºi aproape cã nu mai suportã sã aibã cititori, dorindu-ºi prieteni. Visul sãu este sã devinã „o discuþie la crâºmã, la un pahar cu vin, cu amicii“. Cu alte cuvinte, Poemul lui Cristi vrea „sã coboare în stradã“ (aspiraþie care animase ºi poezia optzeciºtilor) ºi chiar reuºeºte, ºi la propriu ºi la figurat.

Din poezia lui Cristian Popescu înfloreºte în piesã absurdul. În tramvaiul Popescu nu existã demarcaþie între viaþã ºi moarte, mecanicul se placheazã pe viu ºi invers, miºcarea în cerc pare sã nu cunoascã sfârºit. Eminescu ºi Caragiale se întâlnesc simbolic în tragi-comedia existenþei din Un tramvai numit Popescu. Poetul, descris uneori ironic în posturã romanticã, mediteazã la condiþia lui nefericitã, cãutând salvarea în creaþie: „Stau bãgat sub apa îngheþatã, prins în gheaþa de zoaie, de noroi, strâns în ea ca-n menghinã, strivit – stau în viaþa mea împuþitã. ªi doar printr-un pai mai respir din când în când. Iar respiraþia poate fi respiraþie numai dacã e strigãt, rugãciune, poem. E un tunel al poemelor mele disperate, un tunel al rugãciunii pe care îl sap. Cã poate scap“. La „Localul familial“ se benchetuieºte însã cu lãutarul alãturi: „Nu! Caragiale n-a existat. Putem eventual sã-l citim ca pe propriul nostru horoscop“; „A existat numai o þarã frumoasã ºi tristã în care mai toþi oamenii erau condamnaþi la crâºmã pe viaþã“. Arta (lui) Popescu se contamineazã inevitabil de spiritul naþional, face „circ“, disimuleazã; îºi pune pantofii cu tocul înalt, se piaptãnã, se rujeazã, ca s-o scoatã ºi pe ea cineva la dans sau la ªosea. Pentru deliciul cititorilor / spectatorilor se dedã la tot felul de giumbuºlucuri literare, poetico-teatrale (precum pastiºa ironicã a stilului poetic eminescian ºi a „vorbirii“ caragialeºti de mahala: „Mânca-þi-aº gura, Leonido, mai am de-acu / un singur dor – / Sã nu ai parte tu dã Miþu, dã nu m-oi învãþa / sã mor“). Dar chiar dacã Arta îºi mai face ludic de cap, esenþa ei rãmâne gravã, ca ºi a poetului care a „crescut“ din lacrimi, din zbuciumul luptei cu proprii demoni ºi cu mizeria existenþialã din jur: „Nu mã pot analiza îndeajuns ca sã ºtiu cât din ceea ce scriu e mãrturie a îndrãcirii mele, vomã a pãcatului, a contactului cu necurãþia, ºi cât e luminã stoarsã chinuit din lupta cu întunecimile“.

Dacã poetul Cristian Popescu inter­textualizeazã uneori postmodernist, Gavriil Pinte intercaleazã ºi intratextualizeazã poemele acestuia în scenariul piesei, reuºind însã sã pãstreze ductusul poetic originar. Dar ºi sã potenþeze dramatic „spectacolul“ „Familiei Popescu“. Un tramvai numit Popescu ne oferã o cãlãtorie simbolicã, deopotrivã prin þara noastrã tristã ºi plinã de umor ºi prin cercul absurd, împletit din lacrimi ºi din râs, al existenþei umane în genere.