Paul Vinicius a apărut şi el în seria nouăzecistă din Luceafărul lui Ulici, găzduită la pagina 11, fiind prezentat de Cristian Popescu într-un „Portret de prieten“, din care nu lipseau sfaturile poeticeşti: „I-aş mai dori lui Paul să-şi aducă aminte că există şi o înţelepciune a sabiei, oricât de ascuţit şi de agresiv ar fi tăişul ei. Această înţelepciune constă în faptul că o sabie (de samurai, de exemplu) «se bate» din foarte multe oţeluri, în foarte mult timp şi numai în anumite perioade ale anului, atunci când metalul ei roşu, încins, poate fi răcit în prima zăpadă căzută în locuri considerate sacre“ (Luceafărul, nr. 32/ 1990).

Cristian Popescu observase cu acuitate atât natura monocolor-ironică a poeziei lui Paul Vinicius, mergând până la sarcasm biciuitor şi otravă cinică, dar şi lipsa de răbdare a unui poet cu slovă de foc, degrabă vărsătoriu de cuvinte-săgeţi, precum ar face o armată nedisciplinată, fără general. Fugărit el însuşi de ele, de cuvintele-săgeţi, câteodată grenade, Paul Vinicius şi-a publicat cărţile într-un ritm prea iute (aproape anul şi volumul), de unde şi sancţiunile critice vizavi de inegalitatea poemelor, insuficient meşteşugite. E drept că, de-a lungul timpului, oţelurile s-au mai diversificat, deşi s-a păstrat aceeaşi formulă narativizantă, prozaizmul şi anecdoticul, tranzitivitatea şi stilul colocvial. Nopţi la maximum, dimineţi voalate are, deopotrivă, un aer bukowskian (nu doar ca ton, dar şi ca scenarii poetice: spaţii insalubre, nopţi nedormite, alcool, tutun, femei pasagere), secvenţe de filmografie neorealist-italiană sau dintr-un continuator ca Giuseppe Tornatore (un poem se numeşte chiar cinema paradiso, iar în ea s-a lăsat de meserie, pentru o Malenă, „puştii de nici cinci ani/ îşi dau pistruii la o parte/ ca să o poată zări mai bine/ atunci când coboară ea să cumpere măsline“). Nostalgia copilăriei şi a copilului de odinioară creează personaje cu aură mitică, de basm, precum rosseta, „doar una la părinţi“, o farmazoană, fiindcă „numai rosseta ne-a simţit/ şi a ieşit pe geam precum o somnambulă/ să se spele cu lună/ aşa goală goluţă cum era“ (vara în care îmi crescuseră cireşe după urechi iar rossetei un vierme în creier), precum mama, „ca o bucăţică de soare cubic“, „uriaşă şi aeriană/ care spăla rufe şi/ cânta“ (n-am avut norocul să mă nasc într-un bordel). În cartierul Balta Albă (unde, în secolul al XIX-lea, era o groapă cu var, în care erau topite cadavrele ciumaţilor), dimineaţa începe uneori „legănându-se./ la fel ca muzicuţa orbului din capătul străzii“ (bioritmul zilelor albastre), însă zilele par inutile, „nimic de făcut iubit jefuit nimic de păstrat în memorie“, şi au „căutătura murdară/ ridată/ a unui bătrân boschetar/ din care nebunia râde de tine“ (zi gri), sunt zile îngheţate, vegetative, în care urlă golul, „zile în care te caută doar lumina/ amenzile/ întreţinerea/ facturile de telefon/ gunoierii/ vecinul de la doi aterizat să-ţi ceară o ţigară“ (zile de decupat aruncat şi uitat), iar o zi vaccinată de muncă e „o zi cu soia prin oraşul gri/ chipuri sculptate de angoase silă plictiseală/ şi ce altceva poţi face decât să de predai într-o speluncă/ cu mese jegoase în care numai votca-i prietenoasă/ şi singura care te priveşte ţintă/ limpede/ stăruitor/ în ochi –/ cu albăstriul franc al lui bukowski“. Postura poetului damnat (s-a amintit cândva şi de Bacovia), donquijotesc în cultivarea nebuniei „care face inimile să se deschidă/ pe toate frunţile“ (dincolo de dincolo – o insulă (scrisoare către don quijote de la mancha)), se regăseşte şi în Nopţi la maximum, dimineţi voalate. Precaritatea materială, frecventarea cârciumilor de cartier, unde timpul este „îngropat sub mese“, se împleteşte cu o teribilă singurătate: „am vorbit toată noaptea cu un zid“ (lungul drum al nopţii către dimineaţă).

Stările de spleen, lehamite şi blazare sunt concurate de developarea amintirilor sau de reveriile erotice, cu figuri gotice (vis gotic cu flacără acetilenică), cu imagini suprarealiste (cioburi de oglindă ori tap air portugal). Himera unei femei, „floarea albă din întunericul minţilor mele“ (apus de ebonită (electric ladyland breakdown in balta albă)), străbate multe dintre versurile volumului. Numai că Paul Vinicius nu e extrem de percutant în sentimentalisme, ci tot în „povestirile“ pline de umor şi de autoironie: „o cameră economică de hotel în care ea/ dacă şi-ar fi întins cu adevărat picioarele/ deja am fi fost departe/ în larg.// (nu eram totuşi prea departe/ întrucât nu îmi găseam pantofii şi/ de fapt/ nici picioarele)“ (weekend la 18 (menage ŕ trois)); în alt poem, sub efectul alcoolului, camera „se făcuse triplă/ de acolo ar fi putut oricând decola şi un avion“, „în timp ce ea taman se pricopsise cu o amigdalită/ tot umblând déshabillé printr-un roman cu spade de alexandre dumas –/ cu acel mic şi serafic glas// (fiindcă numai glasul/ şi picioarele ei/ îşi păstraseră/ adevăratele proporţii cinematografice)“ (cuc sau altă pasăre). De menţionat că lipsa accentului ascuţit din ménage sau a acordului la feminin din déshabillée sunt doar două dintre numeroasele greşeli de (tehno)redactare ale cărţii („harpa iarbii“, „nu mai fii“, „greoi siniştrii“, „dav-aş“, „cuvincios“ etc.). La acestea se adaugă şi neglijenţe stilistice („mă doare o boală care nu-i a mea.// şi care/ dacă mă gândesc eu bine/ aveţi acelaşi nume“) sau pasaje mai puţin reuşite, care ar fi putut fi amputate. De pildă, un poem foarte bun precum o după-amiază de sâmbătă sfârşeşte neinspirat: „şi-n care viaţa mi se totăneşte peste oraş/ baraj de hidrocentrală/ peste un râu/ de doi bani“ (nici însă o lume nebună nebună nebună nu are un final pe măsură). La fel mi se par şi unele figuri de stil sau formulări preţioase: „pielea ta asurzitoare“, „ninge cu lună“, „îţi frânge sângele pe genunchi“, „ceaţa sexului“, „surâsul tău care face fructele/ să tacă“, „zâmbind la gândul/ somnului din miezul somnului/ al înăuntrului înăuntrurilor“; sau prezenţa unor motive uzate precum dublul întunecat („negrul“ din oglindă), „ultima ţigară“, „oceanul“ ochilor, cenuşa.

Dacă şi-ar fi lăsat mai mult răgaz pentru a bate oţelurile, Paul Vinicius ar fi dat un volum cu adevărat remarcabil, întrucât Nopţi la maximum, dimineţi voalate conţine câteva poeme construite atent, şlefuite cu grijă (de exemplu: n-am avut norocul să mă nasc într-un bordel, lungul drum al nopţii către dimineaţă, monolog alb, jurnal cu file albe, duminică noapte/ luni dimineaţă, de trei generaţii dormim cu cuţitele sub cap), însă mult mai multe versuri de o frumuseţe sclipitoare, precum: „noaptea a trecut iar somnul trage/ trage deja/ sforile clopotelor bisericii din depărtare“ (dimineaţa – cel mai ieftin şi albastru penitenciar), „fusta ei/ aidoma unui uriaş liliac albastru/ lipindu-se de tavan“ (cioburi de sticlă), „mi-a trecut o pasăre prin cap şi/ habar nu aveţi/ câtă/ uitare“ (o după-amiază de septembrie gotic într-o ţară cu ieşire la mare), „dacă m-aş apuca s-o descriu acum/ n-aş face decât să o acopăr/ cu vreo treanţă gen răpirea din serai –/ aşa că nu“ (tap air portugal), „şi surâsul impertinent/ care îţi fisurează/ instantaneu/ chipul// surpându-se în paharul plin“ (frontieră). Melancolie şi (auto)ironie, naturaleţe şi intertextualitate discretă, simplitate tăioasă şi plasticitate memorabilă – un aliaj care asigură o lectură fermecătoare.