Există în pelicula E la nave va a lui Fellini o scenă în care artiştii aristocraţi descind în sala cazanelor, pe estradă, şi, la cererea muncitorilor, încep să cânte arii celebre. Alţii, în altă secvenţă a filmului, ajung în bucătărie şi interpretează, cu ajutorul paharelor de cristal, un fragment muzical dintr-o compoziţie a lui Schubert. Sunt imagini la care m-a dus gândul citind Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii de Eugen Negrici. Numai un nobil sastisit de cultură, precum Negrici, ar avea curiozitatea şi impulsul extravagant de a coborî din turnul de fildeş al esteticului în căutarea democraticului expresiv. Şi doar un instrumentist imaginativ şi virtuoz ar putea să scoată dintr-un obiect utilitar, non-artistic, muzică.

Analogiile nu se opresc aici, fiindcă pe corabia expresivului, al cărui cortegiu îndeplineşte şi un ceremonial funebru (al trupului esteticului, în film – frumoasa şi faimoasa cântăreaţă de operă Edmea Tetua), poate intra lumea întreagă, ca pe Arca lui Noe. Iar trecerea, perisabilitatea, moartea valorilor artistice e însoţită, salutar, de speranţa unei renaşteri. Nevoia de demistificare, demitizare, de a detona bombe în muzeu (sau pe vapor, nu-i aşa?), e succedată mereu de amăgire şi iluzionare, într-un perpetuum mobile al spiritului, care caută neobosit prilejuri de uimire, de juisare, de „sărbătoare“, de ieşire din previzibil şi convenţional. În toate cărţile sale, Eugen Negrici se războieşte cu „prejudecăţile literare, situările greşite, falsele concepte, clişeele, fenomenele ignorate, interpretările inerţiale, viziunile discutabile ale istoriilor noastre literare“. Dar Emanciparea privirii sintetizează, dezvoltă şi radicalizează acea „sistematică a înnoirii“ pe care o propuneau Expresivitatea involuntară şi Imanenţa literaturii. În centrul ei se află conceptul de expresivitate şi interpretul, devenit co-autor. Pentru edificarea sistemului său înnoitor, Negrici convoacă nu doar sugestii din formaliştii ruşi (Şklovski, Tînianov, Tomaşevski), privitoare la schimbarea de funcţie a obiectului/ textului (idee preluată şi de G. Genette), din teoria „actelor de vorbire“a lui John Searle (importanţa situaţiei de comunicare, cu toţi factorii ei), din semiotică (semioza infinită), din estetica receptării (Şcoala de la Konstanz), din Lecţia lui Barthes, din preceptele avangardei istorice, din discursurile despre artă (teoriile reciclării, cultura ready-made ş.a.), ci din orice autor care îi poate servi cumva în argumentaţie. Spiritus rector sau Sfântul Duh al cărţii rămâne însă filosoful Friedrich Nietzsche (despre nietzcheanisului lui Eugen Negrici am mai vorbit când am comentat Simulacrele normalităţii). Pentru că Negrici demolează câţiva zei ai (teoriei) literaturii: Esteticul, Autorul, Opera. Pentru că încoronează interpretul, dându-i puteri nelimitate, iar (hulita) voinţă de putere a acestuia se confundă, paradoxal, cu un act de generozitate, fiindcă îl distribuie în rolul „bunului samaritean“. Pentru că face din interpretarea manifestărilor umane (non)artistice o „ştiinţă veselă“. Pentru că aşază la temelia oricărui efort de cunoaştere jocul şi bucuria, „orgasmul abductiv“ al interpretului, cum zicea Eco. De altfel, autorul îşi asumă deschis ipostaza de „pirotehnist“, de „adept al «mereu-noului», al transmutaţiei permanente a valorilor, al reînnoirii neîncetate, exponenţiale a obiectelor şi a reprezentărilor lor, pe care Nietzsche o socotea drept condiţia epistemologică şi psihologică a progresului“. A înnoi, în această concepţie, înseamnă „a schimba percepţia, a face expresiv ceva, a expresiviza, a crea expresivitate“. Eugen Negrici iese astfel din logica binară a lui tertium non datur, artă vs. non-artă, prin conceptual mediator al expresivului: „Expresivul precede şi, cu ajutorul nostru, poate moşteni artisticul“, „Nonartisticul devine expresiv prin complicitatea artei. Artisticul devine (sau redevine) expresiv prin complicitatea nonartisticului şi a intertextualităţii, prin elemente analogice din afara artei şi din natură. În ambele cazuri, la originea expresivităţii se află îmbogăţirea stimulului, complexitatea lui născută prin procesele mentale iniţiate de lector, prin implicarea lui originală“. Expresivul apare prin abaterea de la normă, prin ignorarea sau trădarea intenţiei autorului ori a operei, prin de-teritorializări şi re-contextualizări, prin reconvertiri şi re-funcţionalizări, prin lecturi „ireverenţioase“, prin permutarea şi manipularea codurilor de referinţă, prin dinamica sensurilor, prin activizarea mecanismului analogic şi intertextual, prin „înnobilarea Cenuşăreselor“, prin „euristica surprizei“ şi emoţia „neaşteptatului“. Expresivul speculează informul, indeterminarea, incompletitudinea, fragmentarul, detaliul, naivitatea, senescenţa, obscurul, banalul etc. Criticul atrage însă atenţia asupra posibilelor derive interpretative, recomandând menţinerea „intenţiei novatoare pe o traiectorie calculată“ şi a permanentei supravegheri critice. Dar, când deschizi Curtea miracolelor (citiţi expresia în dublu sens), e greu de spus în ce măsură „anarhia interpretativă“ poate fi evitată. Teoria lui Eugen Negrici, susţinută de relativismul nietzschean (care a hrănit, de altfel, şi epistemologia postmodernismului, iar autorul exclamă şi el, peremptoriu şi hâtru: „Suntem postmoderni, ce mama dracului!“), nu poate funcţiona decât în cazul unui interpret profesionist, inteligent, care cunoaşte şi respectă regulile jocului, creativ, însă şi restrictiv. Altfel, ne vom trezi cu tot soiul de impostori care vor proclama orice prostie drept artă. Dincolo de perspectiva revoluţionară a cercetării literarităţii (care presupune selecţii fragmentare din materia textualităţii), criticul vine şi cu două propuneri concrete de omologare în sfera literarului: Arhondologia lui Sion şi Amintirile lui Lăcusteanu.

Frivolii care vor exulta la subtitlul cărţii vor fi dezamăgiţi. Infidelitatea despre care scrie Negrici este cea mai profundă formă de fidelitate faţă de fiinţa literaturii, eliberată de sub „dictatura“ autorului şi chiar de oferta ei predictibilă. „Doar cel ce înnoieşte rămâne fidel“, spunea Nietzsche, citat de Negrici. Afirmarea beneficiilor infidelităţii prin înnoirea privirii (căci doar privirea e infidelă, schimbătoare, insolită, ca o lentilă fermecată prin care un broscoi apare prinţ sau prin care ridurile unui chip sunt incitante hărţi misterioase) se apropie, pe undeva, şi de definiţia manolesciană a criticii literare („Critica e, aşadar, o lectură permanentă, care implică toate lecturile noastre anterioare, reflecţiile, confruntările, generalizările, o idee despre literatură – personalitatea noastră întreagă (…). Dar critica presupune în egală măsură infidelitatea faţă de lecturile anterioare. Nu poţi iubi cu adevărat o femeie dacă n-ai uitat imaginea celorlalte: nemaifiind niciodată la prima iubire, eşti de fiecare dată ca la cea dintâi. Critica e condiţionată de infidelitatea lecturii, este, cu alte cuvinte, o lectură infidelă“ – N. Manolescu). Dacă literatura ar fi o femeie, cu siguranţă i-ar plăcea un bărbat precum criticul Eugen Negrici, care s-o privească infidel, ludic, transfigurator, ca expresie şi dovadă a unei mari iubiri: „Am arăta că iubim neprefăcut literatura dacă am aştepta, în deplină nădejde – descinzând în interiorul unui text – să aflăm lucrurile cele mai uimitoare cu putinţă. Ce ne-ar împiedica să vedem, în ceea ce ţine aparent de stângăcie, de imperfecţiune, rodul unor deranjări intenţionate, al unei neechilibrări voite, al unei ignorări ingenioase a ordinii în stare să dea un ce spontan, natural textului, un efect de vitalitate, un spor de expresivitate şi comunicativitate, semn al tinereţii şi forţei unei literaturi“.

Eugen Negrici este un căutător al Graal-ului tinereţii veşnice sau al înnoirii perpetue a literaturii. Însă acest Graal se găseşte în el însuşi, în mintea sa sclipitoare, în îndrăzneala avangardistă a spiritului său, în imaginaţia sa jucăuşă, în cultura sa cuprinzătoare (în carte, exemplele vin din toată istoria artei, nu doar a literaturii). Emanciparea privirii este un ghid de „educare a privirii“ în sensul împrospătării, al revitalizării studiului literar-artistic, însă acesta se poate dovedi util demersurilor altor interpretanţi doar în măsura în care îşi descoperă ei înşişi un astfel de Graal interior.