În domeniul culturii, tot ce este făcut profesionist are relevanţă, deopotrivă imediată şi de durată. Inclusiv aşa-zisele efemeride. De pildă, cronicile literare (pe care noul trend al cuantificării instituţionale a cercetării tinde să le excludă) sau interviurile cu scriitori (arondate, de regulă, jurnalismului cultural). Studiile etichetate drept serioase (academice) citează observaţii şi idei preţioase din (volume de) cronici, iar interviurile sunt utile pentru analiza biografiei şi a operei unui scriitor. Astfel, şi cronicarii literari, şi jurnaliştii culturali nu lucrează doar pentru prezent, ci şi pentru viitor.

Editura Casa de pariuri literare încearcă, prin documentarele şi cărţile de dialoguri pe care le publică, să contribuie la promovarea unor scriitori/ artişti şi la păstrarea memoriei culturale. Vorbesc în gând, cu voce tare reuneşte cinci interviuri ale editorului şi jurnalistului cultural un cristian (autor şi al unui roman, Morţii mă-tii) cu poetul Robert Şerban, el însuşi editor (la Brumar) şi jurnalist, om de televiziune, realizator şi moderator al unor emisiuni (la TVR Timişoara) cu invitaţi oameni de cultură (din care au rezultat, până acum, şi două volume de interviuri, Piper pe limbă, 1999, şi A cincea roată, 2004). Acestora li se adaugă încă trei cărţi de convorbiri: Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (2014), Livius Ciocârlie, Mai degrabă îmi vine să râd. Dialoguri de Robert Şerban (2015). De aceea, Vorbesc în gând, cu voce tare poate fi privit, cum spune un cristian, şi ca „un exerciţiu de admiraţie. Faţă de ideea de interviu şi, încă, faţă de forţa acestuia de seducţie“, mai ales că cei doi interlocutori au în comun pasiunea pentru „modelul“ Iosif Sava. Aşadar, primul interviu din carte va fi dedicat îndeosebi interviului sau lui Robert Şerban intervievatorul. un cristian îl descoase despre tainele, tehnicile şi trucurile realizării unui interviu bun. Deşi există „reţete“, acestea nu funcţionează întotdeauna ca o cheie care deschide toate uşile, reuşita unui interviu depinzând, în mare măsură, de adaptabilitatea şi de spontaneitatea intervievatorului, dar şi de disponibilitatea şi de personalitatea celui intervievat. Iată o definiţie memorabilă pe care o dă Robert interviului: „Un interviu este o luptă de cucerire. Poţi să îţi dezarmezi interlocutorul chiar cu prima întrebare, poţi să o faci treptat, seducându-l, vrăjindu-l, ori – dacă ai ghinion, ca să zic aşa – deloc. Dar aceste situaţii depind nu doar de intervievator, de cât de pregătit este, de cât de spontan, atent, etc., ci – cred eu – şi de intervievat. De cât vrea celălalt să spună, cât să se ştie despre el. Depinde de temperamentul lui. Sunt personalităţi din viaţa publică de la care nu scoţi nimic relevant, indiferent ce tehnici aplici“. Cât priveşte interviurile cu artişti, acestea sunt considerate „o posibilă poartă de intrare spre opera şi creaţia“ lor, un mijloc de a stimula curiozitatea/ dorinţa de cunoaştere a publicului. Robert povesteşte cum a ajuns să lucreze în presa scrisă (la sfârşitul lui 1995, după ce a fost purtător de cuvânt al Primăriei Timişoara, s-a angajat la cotidianul Renaşterea bănăţeană), apoi în televiziune (mai întâi la Analog TV, ulterior, la TVR Timişoara). Sunt amintite entuziasmele (la 25 de ani alerga dimineaţa la redacţie şi visa să schimbe lumea), dificultăţile (de exemplu, a fost nevoit să fie şoferul mai multor invitaţi la emisiuni şi chiar machieurul lor), întâmplările nefaste („muţenia“ unui invitat în direct). Se întrevede însă şi bucuria meseriei de jurnalist, din care pot ieşi lucruri spectaculoase, cum plastic se exprimă poetul: „O întrebare bună e ca o dinamită: scoate la iveală ce nici nu te aştepţi. Şi nămol, dar şi chestii preţioase“.

Următoarele patru interviuri (ultimul, ingenios, cu întrebări chiar din interviurile intervievatului) ni-l arată pe omul, editorul şi scriitorul Robert Şerban. Aflăm tot felul de amănunte despre traseul formativ, despre evoluţia poetică, despre viaţa personală şi literară. Prin tatăl său, jurnalistul şi poetul Ion Şerban-Drincea, a cunoscut de mic lumea ziariştilor, a scriitorilor şi a artiştilor din Drobeta-Turnu Severin; a crescut într-o casă cu bibliotecă şi mormane de reviste culturale; în copilărie, le spunea poveşti colegilor şi mergea la ţară, la bunici; la nici 13 ani împliniţi, a debutat cu o poezie dedicată mamei, în ziarul Viitorul; a fost în tabere de poezie, a participat la cenacluri; a făcut Politehnica, la sfatul părinţilor, pentru a nu ajunge profesor navetist (mai târziu, va absolvi şi Facultatea de Istoria şi Teoria Artei); a apărat Muzeul de Artă din Craiova, la Revoluţie, aflându-se atunci în stagiu militar; era cât pe ce să lipsească de la propria nuntă, ducându-se la Bucureşti să-şi ridice Premiul de Debut al U.S.R.; a fost membru în Partidul Alianţei Civice; un an, a ţinut şi o librărie, împreună cu un asociat; a început, de vreo şapte ani, un roman, dar nu are răgaz să-l ducă la capăt. Descoperim, totodată, opiniile lui Robert Şerban despre poezie (şi şansele ei în era vitezei), despre critica literară şi receptarea volumelor sale de versuri, despre munca de editor şi cea de redactor de carte, despre facebook şi interacţiunile virtuale, despre cititorii de literatură şi publicul de poezie, despre revistele de cultură, despre vanitate, despre scrisul ca amăgire, despre politică, despre lucrurile cu adevărat importante, care nu sunt, de fapt, lucruri. Găsim şi aici definiţii care se reţin: „Poezia e sora mai mică a gratuităţii. Ea nu are nimic de a face – paradoxal, nu-i aşa? – cu părintele ei, poetul/ poeta“; „poezia este umbra vieţii noastre şi corpul sensibilităţii noastre“, adică o radiografie a vulnerabilităţilor şi a înfrângerilor; însuşi „Dumnezeu e un mare poet!“. Chiar şi raiul, în viziunea lui Robert, e plin de „cărţi, lume faină, senină, mese rotunde, simpozioane şi o dragoste nesfârşită“. Din răspunsurile la diversele întrebări ale lui un cristian se poate configura un portret al lui Robert Şerban: biblioman, cititor împătimit de poezie, poet exigent cu sine, tată iubitor, devotat copiilor, om de lume, sociabil, comunicativ, echilibrat, delicat, diplomat, pacifist (doar e născut în zodia Balanţei!), optimist lucid, tonic, debordând de vervă şi de umor. De altfel, umorul este piperul de pe limba mărturisitoare a intervievatului.

Vorbesc în gând, cu voce tare oferă prilejul de a-l cunoaşte mai bine pe unul dintre cei mai „cunoscuţi“, în spaţiul nostru public, scriitori români contemporani. Adică de a descoperi feţele lui Robert Şerban de dincolo de expunerea mediatică, în calitate nu de moderator, ci de „invitat“ incitat să se destăinuie. O mini-galerie de fotografii de la diferite vârste însoţeşte povestea biografică în fărâme. În ultima imagine, Robert apare împreună cu cei doi copii, Crina şi Tudor, aflaţi în leagăne, la locul de joacă. Pare toamnă, după vestimentaţia celor trei şi frunzele căzute pe pământ. Leagănul timpului e şi el acolo, ca în întreg volumul.