Prin Mâţa Vinerii, Doina Ruşti îşi teleportează din nou cititorii în atmosfera epocii fanariote. Spre deosebire însă de Manuscrisul fanariot (2015), proaspătul roman este prea puţin unul istoric, Bucureştiul din vremea domnitorului Costas (probabil Constantin Hangerli, având în vedere că-i urmează la tron Moruzi) reprezintă doar cadrul pitoresc al unei poveşti autohtone cu pattern fantast, de Harry Potter.

Mâţa Vinerii este, de fapt, un roman de aventuri vrăjitoreşti, de mistere şi ocultism. Pâtca, o copilă de paisprezece ani, fuge din Şcheii Braşovului, cu poştalionul, la unchiul din Bucureşti, după ce bunica sa, Maxima Tutilina, fusese denunţată ca vrăjitoare. Întârzie în Piaţa Lipscani (centrul magic al acestei cărţi), fascinată de spectacolul scamatorilor. Prima neascultare îi va provoca răpirea. Cirtă Vianu o duce lui Ismail Bina Emeni, musaipul din Valahia al sultanului. Scăpată din mâna turcului, ajunge la prăvălia Cuviosului Zăval, „moşicul“, dar îl găseşte înjunghiat. Pâtca, pe numele său real (dar ascuns), de vrăjitoare, Mâţa Vinerii, studiase medicina şi alte arte la Novus Oribasius, cu magistrul Iulian, prieten cu Zăval. Negustorul filandru (pederast), pe care şi-l amintea din copilăria bucureşteană (din cauza ciumei care-i omorâse părinţii, plecase apoi cu Maxima la Braşov), era însă maestrul neamului său de vrăjitori, iniţiaţi în secretele lui Sator. Aleşii acestui zeu enigmatic, satorinii, trebuie să înveţe cum să-l îmblânzească şi să-i folosească puterea. Mâţa Vinerii, rămasă fără sprijinul Maximei şi al Cuviosului Zăval, va fi nevoită să străbată singură, cu eşecuri, erori, iluzii, iniţierea completă în magie. Prin testament, „moşicul“ o lăsase în grija vecinei sale, Caterina Greceanu, o boieroaică puternică şi fermecătoare, care unelteşte pentru mazilirea domnitorului fanariot Costas. Locaţia protectoarei o avantajează, Pâtca putând să petreacă mult timp în Laboratorium, sanctuarul din pivniţa lui Zăval. Ea încearcă să afle cine i-a ucis unchiul, să descopere casele familiei de pe strada Murta, parcă intrate în pământ, şi să recupereze Cartea bucatelor rele. Toate peripeţiile comic-dramatice ale micuţei vrăjitoare cu dinţii strâmbi pornesc de la dezlegarea acestor taine, care o transformă şi într-un detectiv sui-generis.

Deşi cunoaşte arcanele bucătăriei oculte (copila scrisese, sub îndrumarea Cuviosului Zăval, Cartea bucatelor rele), Pâtca nu are darul gătitului. Ţiganul Silică, bucătarul Greceancăi, între timp confiscat de tiranul Costas, experimentează însă reţetele magice, răvăşind populaţia Bucureştiului. Aflăm, astfel, despre tot soiul de bucate şi elixiruri, cu ingrediente insolite şi puteri primejdioase: errator pinniger (salată de maţe de miel), care preschimbă visele în coşmaruri (p. 57), vericola, preparată din picioare de greier (p. 82), licoarea care te face să spui adevărul, ova mora, ouă nebune din icre de morun (p. 93), care provoacă pierderea judecăţii şi a măsurii, formaster rosulentus, turta din trandafiri care te pricopseşte cu boala râsului (p. 123), având ca antidot formicosus, lichiorul de furnici (p. 124), mel meridiei sau mierea amiezii (p. 124), aducătoare de linişte, dar letală în exces, cărăbuşii fripţi, care refac încrederea în trecut (p. 166), tocăniţă din inimi de cioară, bună pentru refacerea visătorilor (p. 193), liquamentum cum rubeta sau sosul de brotac (p. 124), zis şi elixirul uitării, licoarea gemenilor, a evadării în timp şi spaţiu (p. 236) etc. Dacă Silică are cu bucătăreala o relaţie cvasi-erotică (p. 132), Pâtculiţa extrage din ştiinţa mâncărurilor o filozofie de viaţă: „relele cărnii vin din mâncare“ (p. 103). Mâncarea nu e doar hrană necesară, ea generează, deopotrivă, plăcerea şi degradarea omului. Fata are prin buzunarele rochiei fel de fel de pulberi, pisica de zof de la Cuviosul Zăval, dar şi aripi de mărgăriţă, bune în vrăjile de dragoste. Cu acest prilej, ni se povesteşte şi legenda buburuzei.

Lumea Bucureştiului fanariot din Mâţa Vinerii este, ca şi în Manuscrisul fanariot, una pestriţă, plină de contraste, carnavalesc-balcanică, în care se perindă scamatori, vraci, vrăjitori, spiritişti, tâlhari, negustori, arnăuţi, pazvangii, reprezentanţi ai Înaltei Porţi, diplomaţi francezi (bonapartişti), robi ţigani şi boieri, lăutari care trec în cântece toate evenimentele şi ştirile oraşului. Dar rafinamentul poţiunilor şi al filtrelor, utilizarea otrăvurilor (Caterina moare otrăvită) amintesc mai degrabă de Renaşterea italiană a familiei Borgia (pitarul spiritist Perticari fusese şi la Florenţa). Întâmplările tenebroase, senzaţionalul, suspansul, răsturnările de situaţie, loviturile de teatru trimit la romanul francez de mistere din secolul al XIX-lea. După treizeci de ani (naraţiunea la persoana I a Pâtcăi are un plan al trecutului, al amintirii, care se comprimă după căsătoria cu Laurian/ fostul său „duşman“ Burchioiu, şi unul al prezentului, în care scrie şi se pregăteşte de călătorie), Mâţa Vinerii îl regăseşte la Marsilia pe Dubois, cancelarul consulului francez, pe care-l credea dispărut la galere, iar la Lipsca/ Leipzig îşi află, în sfârşit, casele. O parte din istoria neamului său şi din propria existenţă se elucidează citind marea carte a satorinilor. Datoria de a-i pedepsi pe trădătorii şi asasinii de satorini şi-o împlineşte metamorfozându-l pe criminalul Perticari, graţie unei licori fatale, într-un pumn de praf. Silică, ajuns bucătar la ospătăria Pâtcăi, îl foloseşte uneori în mâncăruri. Joaca gastronomică a celor doi continuă. Epilogul cărţii aparţine vocii bucătarului, care ni se revelează ca rudă a vrăjitoarei. Deşi Mâţa Vinerii aglutinează elemente ale unor modele romaneşti populare, de mare succes la public, acesteia îi lipseşte tezismul moralizator şi maniheismul romantic al personajelor, care se situează, aici, dincolo de Bine şi de Rău. În plus, semnificaţiile profunde ale romanului se leagă de mitul Cuvântului întemeietor, al poveştii (implicit, al Literaturii) care creează şi susţine magic Lumea: „De la el [Zăval] am învăţat că totul se leagă de o poveste întinsă peste toate vechimile şi care creşte ca un aluat, iar dacă cumva se întâmplă să se oprească e semn de moarte, căci lumea nu e lume decât cât povestea asta se umflă“ – mărturiseşte Silică, neîndemânatic în evitarea cacofoniilor (p. 245). Nu în ultimul rând, stilul scriitoarei Doina Ruşti, plastic, poetic, original ţine de marea artă.

Mâţa Vinerii, naraţiune cu vrăjitorie, gastronomie ocultă şi mistere, se dovedeşte, în fond, un roman iniţiatic seducător. Povestirea captivantă a aventurilor, fezandată prin tehnica suspansului, se combină cu scriitura senzuală, condimentată cu mirodenii orientale, a unei vrăjitoare a cuvântului. Cartea Doinei Ruşti este o delicatesă literară, concepută după o reţetă hibridă, ingenioasă, cu arome vechi şi noi.