În Cântarea Cântărilor, se spune că „dragostea este tare ca moartea“. În Variaţiuni pe o temă dată de Ana Blandiana, dragostea apare, în siaj evanghelic, mai tare decât moartea. Autoarea mărturiseşte, pe coperta a IV-a, că întreg volumul reprezintă „Un poem de dragoste despre nedespărţirea prin moarte“. Pentru om, nu există, cel puţin până la Judecata de Apoi, miracolul Învierii fizice în lumea de aici. Dar poate exista o iubire miraculoasă, care să menţină viu spiritul celui decedat (în cazul de faţă, Romulus Rusan, soţul poetei). Care să păstreze comunicarea între văzute şi nevăzute. Şi care creează un pod de cuvinte între terestru şi metafizic. De dimensiuni reduse, poemele din Variaţiuni pe o temă dată amintesc, astfel, şi de Scrisorarul lui Şişkin, un epistolar literar în care dragostea învinge moartea, suferă totul şi nădăjduieşte totul.

Ana Blandiana, unul dintre numele cele mai cunoscute ale generaţiei ’60, s-a manifestat, încă de la debut, ca o poetă a candorii şi a beatitudinii în faţa minunilor existenţiale, percepute îndeosebi senzorial. Cu timpul, a câştigat teren elegiacul, pigmentat şi de subtile note eticiste, însă păstrându-se o anume înclinaţie lirică spre discreţie şi pudoare. Ambele atitudini poetice, uimirea vitalistă şi meditaţia elegiacă, au la origine modelul blagian. Nici azi, poezia Anei Blandiana nu iese din cadrele iniţiale. În Variaţiuni pe o temă dată, discursul poetic este unul confesiv şi prea adesea retoric. Chircirea efuziunilor sentimentale şi purificarea ascetică a stilului erau vizibile încă din volumul Patria mea A4. Drama morţii celui drag devine suportabilă prin refuzul de a accepta despărţirea (convenţională) şi este sublimată într-o poezie a dragostei nesfârşite: „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărţite două fiinţe care nu ele au hotărât să fie-mpreună? (…) Şi ce e iubirea dacă nu legea universală de desfiinţare a frontierelor?“. Astfel, volumul prezintă, de fapt, o Neverending Love Story. Când e vorba de o dragoste androginică, precum în mitul platonician, dat fiind că „Cele două părţi,/ Rupte una de alta de la facerea lumii,/ Fuseseră puse înapoi/ Într-o singură făptură“ (Din când în când), când „sufletul ne-a legat/ Mai mult decât sângele“ (Ca între spirit şi trup), când „tu erai eu“ (Mereu), absenţa fizică a celuilalt ar putea fi mai degrabă un detaliu anecdotic: „«Unde e Domnul?», mă întrebau la piaţă băbuţele când eram fără tine, băbuţele de la care cumpărai Frunze de mărar, pătrunjel şi, când aveau, leuştean. «N-ar trebui să vă lase singură»// «Au întrebat băbuţele din piaţă de tine: Unde e Domnul?», îţi spuneam la întoarcere şi erai atât de mândru şi de amuzat, încât uitam să adaug c-au mai spus că n-ar trebui să mă laşi singură“ („Unde e Domnul?“ mă întrebau în piaţă băbuţele). Prezenţa invizibilă a partenerului de viaţă şi dialogul neîntrerupt cu acesta ţin de ceea ce numim gândire magică, tipică fie copilului, fie omului primitiv. Dar, nu în ultimul rând, poetului, cel care priveşte realitatea sub specie mirabilis. De altfel, Ana Blandiana este conştientă de acest lucru şi-l expune ca atare. Adică scrie cu luciditate despre nevoia de a fi/ de a rămâne candid. În Când eram mică, în fapt, o scurtă naraţiune precum aceea din care am citat mai sus, povesteşte că în copilărie avea un prieten imaginar, „un ursuleţ îmbrăcat cu vestă, cravată şi pantaloni în carouri din care îi ieşeau, decupate din pluş maroniu, capul şi cele patru labe bondoace“, şi că nu voia să mănânce, dacă nu-i plăcea şi lui, sau nu putea să adoarmă, până nu-i spunea „Noapte bună“. Finalul aduce o întrebare retorică: „De ce ar fi macabru acum ceea ce atunci era un joc minunat? Când vecinii aud prin pereţi numai vocea mea nu mi se pare decât o dovadă în plus că suntem o singură fiinţă“. În Aşa cum în nu ştiu ce parte a Africii, citim o explicaţie a aceluiaşi tip de comportament: „Aşa cum în nu ştiu ce parte a Africii, sălbaticii se închinau în faţa focului pe care ei îl aprindeau, eu te inventez şi după aceea vorbesc cu tine.// Îţi cer sfaturi pe care nu le ascult, îţi dau să citeşti manuscrisele şi nu schimb nimic din ce-am scris.// Principalul este să te simt lângă mine, după ce uit că eu te-am inventat“. Mai puţin ostentativ în privinţa demonstraţiei, construit ca un scenariu ritualic, dar exprimând aceeaşi percepţie sub zodia magiei erotice, este poemul „Am un pact cu oglinda“, îmi spuneai: „«Am un pact cu oglinda», îmi spuneai./ «Să te arate numai aşa cum te văd eu,/ Mi-a jurat credinţă până la moarte.»/ Şi decenii la rând/ Oglinda ţi-a rămas credincioasă:/ Nu mă arăta decât scăldată/ În lacrima ta luminoasă,/ Ca într-o apă vie/ Care mă păstra neschimbată/ Ca-n poveşti./ Mă uit în oglindă/ Şi aştept cu spaimă schimbarea./ Dar iată,/ Nu se întâmplă nimic./ Ce dovadă mai minunată/ Că tu nu încetezi să mă priveşti?“. Absenţa se metamorfozează în prezenţă de ordin metafizic, o aură luminoasă, inefabilă, care îmbrăţişează trupul femeii (Fiecare gest al meu).

În variaţiunile pe tema dragostei, abundă şi interogaţiile despre moarte: „Tu înţelegi ce înseamnă?/ Acum înţelegi?/ Din moment ce EŞTI/ În continuare,/ În ce constă trecerea între vecii? În ce constă deosebirea măcar,/ Când e clar/ Că nu mai poate fi vorba/ De simplistul a fi sau a nu fi?“. Sau despre viaţă şi moarte, legate uneori misterios şi indiscernabil. „E uşor să fii mort?/ E mai greu să fii viu?“ (E uşor să fii mort?). Pentru că, din perspectiva celui plecat Dincolo, lucrurile ar putea sta exact invers: „Nu tu ai fi fost mort,/ Ci eu voi fi murit pentru tine“ (Dacă vei fi obligat, cum bănuiesc). De altfel, Mi-e frică de întunericul şi De ce în loc să se-ntunece, două poeme despre întunericul din inima flăcării, despre întunericul imaginat ca o lumină prea puternică pentru văz, despre „Incestuoasa relaţie/ Dintre bine şi rău“, au o evidentă filiaţie blagiană. Somnul este misterios ca un drum este o laudă somnului pentru calitatea sa de coridor tainic între dimensiunile existenţei: „leagă vieţile între ele:/ Cea de dinainte de naştere,/ Cea de după moarte/ Şi cea de acum“. Moartea nu înseamnă un sfârşit, ci un nou început: „Abia cu moartea începe totul./ Doar că nu ştim ce./ Şi preferăm să confundăm/ Taina cu neantul“ (Abia cu moartea începe totul). Se întrevede aici concepţia creştină, conform căreia abia după moarte survine viaţa veşnică. În alt poem, sugestia de panta rhei pare să trimită la conceptul de metempsihoză: „Nimic nu e static,/ Moartea nu e cum pare/ O încremenire, un stop./ Dispariţia de aici este o apariţie/ în alt loc, în alt scop“ (Nimic nu e static).

Jocul als ob, amintirea şi scrisul reprezintă mijloacele delicate prin care poeta luptă împotriva suferinţei pierderii celui iubit. Variaţiuni pe o temă dată este un volum tuşant despre puterea dragostei şi despre îmblânzirea ideii de moarte. Cei care admiră personalitatea Anei Blandiana sau îi îndrăgesc poezia vor avea prilejul unei lecturi emoţionante.