Călin Vlasie este astăzi mai cunoscut în calitate de editor decât în cea de scriitor. În 1999, prin Acţiunea interioară (o reunire a plachetei de debut, Neuronia, şi a celor trei volume de versuri: Laborator spaţial, Întoarcerea în viitor, Un timp de vis), Vlasie îşi încheia proiectul poetic „psiheist”. Poezia sa experimentalistă a fost considerată dificilă şi insolită, singulară în cadrul generaţiei optzeciste. S-au vehiculat, pentru descrierea ei, termeni ca „abstractă”, „conceptualizată”, „ermetizantă”, „science fiction”. Criticul Ion Bogdan Lefter a definit straniul univers psiho-poetic al lui Călin Vlasie drept „o ciudată odisee existenţială, ermetică şi ludică în acelaşi timp”, întrucât sub „aparenţa de gravitate «orfică»”, sacerdotală, lucrează (auto)ironia şi plăcerea bufonadei limbajului.

În contextul experimentelor poetice postumaniste actuale, plecând de la tehnologia digitală, autorul Neuroniei şi al Laboratorului spaţial devine un precursor (chiar dacă nerevendicat), prin evacuarea sentimentalismului, prin valorificarea jargonului ştiinţific, prin transpunerea scriptică a „proceselor de «cibernetică» mentală”. Totuşi, pentru Călin Vlasie acest tip radical de explorare a posibilităţilor poeticului pare epuizat. Din „encefalograful” său poetic rămân însă oricând citabile versuri precum acestea din Wolfram: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineaţa./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare străluceşte./ Stranii iluminări ale caselor/ maşinilor, copacilor/ aparatelor dau acestei/ dimineţi forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfram”.

După mai bine de două decenii de pauză poetică, Călin Vlasie revine cu volumul micile întâmplări. Titlul, voit minimalist, avertizează dintru început asupra umanizării poeziei sale. Numai că ea nu este neapărat biografist-intimistă, cum am fi tentaţi să credem înainte de lectură: „ce mai scrii?/ ce mai scrii despre/ viaţa ta?// nu despre viaţa mea/ ci doar despre ceea ce se întâmplă/ dincolo de mine/ îi spun// da da! totul este deviat/ tot ce vine în calea mea/ mă aruncă brusc/ într-un altfel de eu/ care mă înghite pe mine/ şi mă face să gem ca un animal/ sau ca un fier ruginit// sunt ceva din ce în ce mai mic/ sau poate din ce în ce mai rarefiat” – [micile întâmplări]. Vlasie nu prezintă obiectivat întâmplări autobiografice în stilul autenticismului postdouămiist, nu e un reporter al cotidianului anost, acest eu extins menţionat în poemul inaugural fiind, de fapt, sinele. Poezia sa înregistrează, mai degrabă, impactul realităţii exterioare asupra psihicului (aici regăsindu-se o linie subţire de continuitate a trecutului). De aceea, noua formulă poetică nu e atât realistă, cât mai ales fantasmatică. Deşi introspecţia abstractă de tinereţe a fost abandonată, poetul exploatează prea puţin mimesis-ul, developând îndeosebi fotograme interioare. Rarefierea eului se va compensa prin intensificarea vieţii psihice, care schimbă perspectiva asupra micilor întâmplări ale existenţei cotidiene: „eu locuiesc într-un creier/ un fel de contor al traficului/ acestor nemaipomenite întâmplări” – [mi se pare]. Multe dintre poeme devin, astfel, viziuni suprarealiste, absurde şi, uneori, terifiante. În [cerul se izbeşte], la imaginea chagalliană a patului plutitor al îndrăgostiţilor se adaugă o atmosferă de violenţă aviară ŕ la Hitchcock: „sunt doar nişte ciori care se aud/ printre frunze croncănitoare de castani// lovesc cu ciocurile şi ghearele/ pe dedesubtul patului/ pe care ne iubim/ un pat rotitor/ mai înalt decât castanii/ şi mai fără de măsură decât cerul meschin/ despre care tu îmi spui că nu se sfârşeşte/ şi care poate înghiţi patul rotitor/ pe deasupra ciorilor”. În [îmi dispăreau degetele], dezmembrarea trupului aminteşte de câteva dintre picturile unui urmaş al lui Dalí, José Roosevelt: „îmi dispăreau degetele mai întâi/ apoi braţele şi picioarele gâtul –/ cum e să rămâi/ fără gât iar capul să plutească/ peste torsul tău/ şi să fii încă întreg?”. Poezia tematizează adesea senzaţia derealizării năucitoare ([Dumnezeu există!]) ori a alienării până la pierderea oricărui reper identitar sau chiar ontic: „aşa mă simt –/ o clădire în implozie/ trebuie să mă deprind că/ nu am mai trecut pe aici// nu ştiu cu cine pot vorbi/ mi-am schimbat fotografia/ semn că nu am existat/ niciodată [aşa mă simt]. Ţara din a doua secţiune, aproximativ grecia, este una reconstituită din frânturi de realitate geografică, fantasme livreşti şi percepţii halucinante: „în faţă-i Cassandra – o tipă întinsă leneş/ peste valuri/ iar în spatele meu/ pustnicul răsturnat cu faţa în sus/ şi ochii înfipţi în icoane./ eu însumi sunt căţărat pe tibia Sithoniei/ privesc marea şi mă întreb/ până unde se întinde” [până unde se întinde marea?] (v. şi [ţipătul] sau [pe această plajă]).

Călin Vlasie vorbeşte într-un loc despre greaţa provocată de cuvinte, corporalizate plastic-metaforic în „nişte viermi scârboşi”. Poate aşa se explică şi lunga tăcere a poetului, stimulat acum de prezenţa erosului, mărturisită direct în cea de-a treia secţiune a volumului, Lom: „am descoperit că scriu/ doar pentru că te iubesc”. Lom este cumva un sequel al obsesiilor de altădată. În această secţiune găsim şi poeme mai încifrate, şi un logopoem despre psittey, şi tema marţienilor, dar şi desenele minimalist-naive ale autorului. Cel mai emoţionant poem de dragoste se găseşte însă tot în prima parte. Odinioară scria despre reanimarea „maşinii de scris/ neagră ca o mumie”, în micile întâmplări, dragostea – o dragoste disperată, plină de temeri şi anxietăţi – reînsufleţeşte tastatura tocită a computerului: „ea este atât de frumoasă/ iar eu o iubesc/ cu toata fiinţa mea/ şi mi-e îngrozitor de teamă/ că mi-o va lua cineva/ că ea ar putea să mă părăsească// şi atunci încep să-i pun zilnic/ mici doze în mâncare/ pentru ca ea să se urâţească/ să se îngraşe/ să devină diformă şi neatrăgătoare/ pentru oricine ar dori/ să o cucerească definitiv// ea deschide netul/ şi vede doar imagini/ şi texte/ despre o lume/ de care trebuie să fugi// ea crede că aceea e lumea reală/ iar singurul său refugiu acceptat/ sunt eu/ cu lumea mea/ care trebuie să i se pară/ cea mai frumoasă/ singura/ în care poate trăi.// eu trebuie să fac tot ce se poate face/ ca să o ţin lângă mine/ chiar dacă ştiu/ că e demenţial ceea ce fac/ iar mie îmi este încontinuu teamă/ că cineva mi-o poate răpi pe ea/ dragostea mea din tastatura tocită” [dragostea mea din tastatura tocită]. Poemul are o stilistică simplă, primul vers fiind şi o reverenţă adusă înaintaşilor într-ale stihurilor amoroase, de la Nichita Stănescu (De dragoste, Evocare) până la Florin Iaru (Aer cu diamante) şi Bogdan O. Popescu (ea era frumoasă), însă gesticulaţia bărbatului îndrăgostit are ceva de comedie neagră, iar antiteza dintre lumea digitală a femeii şi lumea reală (sau tot imaginară?) a bărbatului rescrie în cadru postmodern vechile antiteze ale poemelor erotice romantice şi moderne (Luceafărul eminescian şi Morgenstimmung al lui Arghezi).

„Micile întâmplări” ale existenţei reprezintă, de fapt, extraordinarele întâmplări ale poeziei. Deşi îmblânzită faţă de experimentalismul extremist al Acţiunii interioare, poezia din proaspătul volum al lui Călin Vlasie este una a concreteţii anamorfozate imaginar şi a realităţii halucinante. Sau, cu termenii lui Max Blecher, o poezie a întâmplărilor din irealitatea imediată.